Scrisoare către Editor




Paris, 7 martie 1983

M-ai întrebat, dragă Prietene, ce soi de om e autorul acestei cărți- "Tăcerea trupului". Curiozitatea ta este de înțeles: n-o poți citi fără să te întrebi mereu ce monstru admirabil a zămislit-o. Trebuie să-ți mărturisesc că l-am întâlnit doar cu prilejul trecerilor lui prin Paris. Dar am fost adesea în legătură cu el prin telefon sau scrisori. Și de asemeni indirect, prin mijlocirea unei persoane la fel de extraordinare ca și el: o italiancă de nouăsprezece ani, pe care, în parte, o crescuse și care, acum doi ani, a venit la Paris pentru câteva luni. Spirit uimitor de matur pentru vârsta ei, avea adesea reacții de fetișcană, ba chiar de copil, iar acest amestec de agerime genială și ingenuitate făcea să n-o poți uita nici o clipă. Îți pătrundea în viață, era cu-adevărat o prezență- zână fulgerată de spaime subite care-i sporeau deopotrivă nefericirea și farmecul. Încă și mai prezentă era în gândurile și grijile lui Guido. Evident, nu pot intra în detalii, deși nu-i de ascuns nimic impur sau suspect. Îi văd pe amândoi- de parc-ar fi fost ieri- în grădina Luxembourg, într-o după-amiază ploioasă de noiembrie: el palid, înnegurat, abătut, aplecat în față, iar ea tulburătoare, ireală, făcând pași mărunți și repezi ca să-l poată urma. Zărindu-i, m-am ascuns după un arbore. Primisem în ajun o scrisoare de la el- cea mai sfâșietoare din câte mi-au fost adresate vreodată. Apariția lor precipitată în parcul gol mi-a lăsat o impresie de disperare, de deprimare ce m-a urmărit multă vreme. Am uitat să-ți spun că, încă de la prima noastră întâlnire, așa cum părea, venit de niciunde, neaparținând nici unui pământ, predestinat exilului în lumea aceasta, m-a făcut să mă gândesc pe dată la Mâșkin. (De altfel, scrisoarea respectivă avea un accent dostoievskian). Pentru ea, Ceronetti era inatacabil, doar el scăpa judecăților ei nimicitoare, emise la adresa tuturor. A adoptat fără nici o rezervă fanatismul lui vegetarian. A nu mânca la fel ca ceilalți este mai grav decât a nu gândi ca ei. Principiile, de fapt dogmele alimentare ale lui Guido, sânt de o severitate pe lângă care până și manualele de asceză par să incite la înfruptare și dezmăț. Eu însumi sânt un maniac al regimului, dar, în comparație cu ei, am sentimentul că sânt un canibal. Dacă nu te hrănești ca ceilalți, sânt și mai puține șanse să-ți îngrijejti sănătatea ca ei. E cu neputință să ți-l imaginezi pe Guido intrând într-o farmacie. Într-o bună zi m-a sunat de la Roma rugându-mă să-i cumpăr, de la o prăvălie cu produse naturale ținută de un tânăr vietnamez, un soi de cartof japonez, foarte eficient, se pare, împotriva artrozei. Dacă ar fi să-l crezi, e suficient să-ți freci cu el încheieturile ca să-ți treacă durerea pe loc. Toate cuceririle lumii moderne îi repugnă, totul îl dezgustă, chiar și sănătatea, dacă se datorează chimiei. Totuși, cartea lui, apărută dintr-o certă nevoie de puritate, dovedește un neîndoielnic gust al ororii: s-ar spune că-i un pustnic sedus de infern. De infernul trupului. Semnul sigur al unei sănătăți șubrezite, chiar amenințate, este să-ți simți organele, să fii "conștient" de ele până la obsesie. Blestemul de-a târî după noi un cadavru e însăși tema acestei cărți. De la un cap la altul - o defilare de secrete fiziologice care îți fac părul măciucă. Îl admiri pe autor pentru curajul de a fi citit atâtea tratate, vechi și moderne, de ginecologie, lectură cu adevărat înfricoșătoare, capabilă să-l descurajeze pe veci chiar și pe cel mai înrăit satir. Un eroism de "voyeur" în materie de supurații, o curiozitate excitată de suprema antipoezie a menstruației, de hemoragiile de tot felul și de miasmele intime, de universul fetid al voluptății- "...tragedia funcțiilor fiziologice". "Cele mai mirositoare părți ale trupului sânt cele ce conțin mai mult suflet." "...Toate excrețiile sufletului, toate bolile spiritului, tot întunericul vieții- iar noi numim asta iubire."
Citind "Tăcerea trupului", m-am gândit în mai multe rânduri la Huysmans și în special la biografia consacrată de el Sfintei Lidwina de Schiedam. Cu excepția esențialului, sfințenia ține de aberațiile organelor, de un șir de anomalii, de-o nesfârșită varietate de dereglări, și acest lucru este valabil pentru tot ce este profund, intens, unic. Nu există excese lăuntrice în lipsa unui substrat inavuabil, extazul cel mai eterat amintind prin anumite aspecte extazul primitiv.
Să fie oare Guido un amator de desfrâu deghizat în erudit?
E ceea ce gândesc uneori, dar în fond n-o cred. Căci, deși are o slăbiciune evidentă pentru putreziciune, e la fel de preocupat de tot ce este pur în înțelepciunea vizionară și disperată a Vechiului Testament. N-a tradus el- admirabil- Iov, Eclesiastul și Isaia? Nu mai sântem, aici, în pestilență și oroare, ci în lamentație și strigăt. Iată un om ce trăiește, conformându-se unei nevoi profunde iar uneori umorilor, la niveluri spirituale diferite. Ultima lui carte(La Vita apparente, Editura Adelphi, Milano) ilustrează aceste tendințe contradictorii, aceste obsesii actuale și totodată atemporale. Ceea ce ne place la el e mai ales mărturisirea eșecurilor sale. "Sânt un ascet ratat", ne mărturisește el , oarecum stingherit. Ratare providențială, căci în felul acesta sântem siguri că ne înțelegem, că facem parte cu adevărat din "perduta gente". Dacă făcea pasul hotărâtor spre izbăvire(ți-l imaginezi foarte bine călugăr), am fi fost lipsiți de un tovarăș adorabil, plin de imperfecțiuni, de manii și de umor, și-a cărui voce cu inflexiuni elegiace se potrivește cu viziunea lui despre lume- o lume condamnată. Să-l cităm: "Cum poate o femeie însărcinată să citească un ziar fără să avorteze pe loc?" "Cum ar putea fi socotiți anormali și bolnavi mintal cei pe care-i înspăimântă chipul omenesc?"
Dacă m-ai întreba prin ce suferințe a trecut, n-aș fi în măsură să-ți răspund. Tot ce pot spune e că lasă impresia unui om "rănit", la fel, sânt tentat să adaug, ca toți cei cărora le-a fost refuzat darul amăgirii.
Nu-ți fie teamă să-l întâlnești: dintre toate ființele, cei mai puțin insuportabili sânt aceea care-i urăsc pe oameni. Niciodată nu trebuie să fugi de un mizantrop.