STAREA POEZIEI (III)

O cercetare critică asupra poeziei române de azi pe mâine

4. Între manierism și ingenuitatea programatică


DE UN ANUMIT ecou s-au bucurat, la apariție, textele MIRUNEI VLADA din volumul „Poeme extrauterine” (Editura Paralela 45, 2004). Autoarea, născută la București în 1986, studentă la SNSPA – Științe Politice, debutase în revista Luceafărul, cu un an înainte, prezentată de către Octavian Soviany, și a obținut diferite premii pentru poezie și proză. Comentatorii săi vorbesc despre „autenticitatea spunerii” (Alexandru Matei), despre „voluptatea deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminități ce-și clamează toate libertățile și toate decomplexările” (Aurel Pantea) și socotesc că „locul ei în orchestra douămiistă va fi în primele linii” (Claudiu Komartin). Sunt în cele spuse de ei niște elogii rostite cu jumătate de gură și niște rezerve subtextuale. În orice caz, a fi „douămiist” (șaizecist, optzecist etc.) nu reprezintă în niciun fel o garanție a valorii. E mai important să fii poet.
Editura Cartea Românească i-a scos Mirunei Vlada, în 2007, un nou volum, în eleganta ei colecție de poezie, însoțită și de CD: „Pauza dintre vene”. Cartea e rodul strădaniei autoarei sale de a semăna cu ea însăși, cea din oglinda criticii și, prin urmare, cu ceea ce s-ar numi lirica (dacă este potrivit cuvântul aici) douămiistă. Este, prin urmare, manieristă și lipsită de accente personale. Mai grav e că, la tot pasul, te întâmpină banalități rostite emfatic și filosofări în maniera celebrului Guță Popândău: „sunt coridoare lungi/ și oameni cu momente speciale/ legate de capete/ ți se dă în mâini câteva secunde/ o clipă specială/ intensă/ cu mai mult sânge în obraji/ și apoi un bandaj/ trecem unii pe lângă alții/ cu plase în mâini/ clipele se văd unele pe altele se recunosc/ se freacă unele de altele// vor rămâne mereu spații verzi pentru clipe [...] oamenii de pe stradă sunt bandajați cu clipe// cearcănele spun povești de groază/ dar cearcănele mele verzi spun bucuria, nu-i așa? [...] dacă folosesc cuvinte pe care nu le înțelegi/ e pentru că nu înțeleg mirosul distanței/ stăm la o distanță infernală/ nu te pot atinge decât în afara semnificațiilor// cuvintele plămânii clipelor arterele aerului/ și o bucurie elastică mă acoperă ca pe-un borcan”. Autoarea spune, precum se vede, tot ce-i trece prin cap, textele sale sunt pline de clișee dulcege și artificiale. De altfel ajung repede la alegorie: „doar tu știi de ce coapsele mele n-au cheie/ nu trebuia să mă târăsc și să urlu/ în centrul orașului/ ca o femeie fără stradă/ ca să pot scrie acum despre asta/ nici șobolanii de miezul nopții/ căutând pradă proaspătă/ nu și-au îndreptat privirile spre pumnii mei strânși/ au trecut peste mine/ și tu nu i-ai oprit/ n-ai vrut nici măcar o secundă/ să mă privești/ prin ochii lor mici și iscoditori/ scriu și tu nu mă oprești/ și asta mi-e de ajuns// știam că nu-ți iei niciodată dragostea înapoi/ m-ai lăsat să citesc și să înțeleg/ nu mai am hârtie/ nu te mai pot privi/ trec peste buzele tale întredeschise/ ca un șobolan flămând”. Poezie a micilor tribulații erotico-literare din care lipsește nu doar cultura (fapt explicabil, dacă avem în vedere vârsta autoarei), ci și talentul.
Nu pot sfârși puținele (și totuși prea multele) fraze dedicate acestei autoare fără a exemplifica și „autenticitatea spunerii” despre care vorbesc congenerii săi și care a ajuns, de fapt, un loc comun în textele zise douămiiste. Iată: „așa începe mereu/ îmi pun mâna între pulpe/ și găsesc ura scobită/ o scorbură plină de buruieni putrezite/ unde veverițele se sufocă/ găsesc o cărare pierdută/ o pădure inundată de spaimă/ un lindic un lacăt// podeaua și mocirla/ doar ele mai unesc tălpile mele de tălpile tale [...]”. Și încă: „îmi țin sângele menstrual aproape/ nu vreau să-l pierd/ tu ești sângele meu menstrual/ tu îmi arzi pântecele/ continui să te afunzi// plâng pentru că vreau să te inund// trupurile celorlalți bărbați sunt de ipsos/ mădularele lor groase pot pluti în lacrimile mele/ deshidratate/ doar corneele tale/ sunt o barcă de lemn/ ce traversează lent/ corneele mele înlăcrimate [...]”. Mă opresc, din decență, aici și tot din decență nu comentez în niciun fel această pretinsă autenticitate a spunerii. Ar fi fost de preferat, în locul acesteia, o autenticitate a trăirii. Poezia Mirunei Vlada e grăbită, nedecantată, iar apariția volumelor sale în edituri prestigioase mi se pare nejustificată.

PRIVITE comparativ cu textele Mirunei Vlada, cele douăzeci și șase de poezii din placheta LAVINIEI BÃLULESCU („Lavinucea”, Cartea Românească, 2007) par foarte proaspete, pline de ingenuitate – una căutată, însă bine găsită și convingătoare – și de umor. Născută în 1985 la Drobeta-Turnu Severin, autoarea este studentă la secția Jurnalism-Engleză a Facultății de Științe Politice, Filosofie și Științe ale Comunicării din cadrul Universității de Vest din Timișoara și a debutat editorial în 2004, la Editura Prier, cu volumul de versuri MOV. Nu cunosc, din păcate, acest volum. Cel tipărit de editura bucureșteană anul trecut a câștigat Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor.
În cartea sa, Lavinia Bălulescu creează cu reală capacitate de a se întoarce în copilărie și cu evidentă înclinație ludică un personaj feminin care are ceva din Mircișor al lui Cărtărescu din „Orbitor”, ceva din copilul de la cantonul lui Liviu Ioan Stoiciu (însă fără savurosul contact al acestuia cu miturile grecești) și, alături de familia și cunoscuții lui, ceva din personajele lui Cristian Popescu. Poemele au grație și sprinteneală, sunt ușurele și agreabile, marcate de mici oralități și-și asumă condiția „minoră”: „Lavinucea, mama și tata au un singur pat./ Eu dorm la mijloc./ Eu dorm sub plapuma de lână și mă tăvălesc,/ sunt într-o peșteră fără ieșire./ Mama n-o lasă pe Lavinucea să se dezvelească./ Zice, o să răcești, îți dau una/ de nu te vezi dacă te prind cu rinichii pe-afar'/ sunt rinichii tăi dar eu tot o să-ți dau una./ Și aștept până până./ Când pot să scot picioarele deasupra,/ oai cât poate fi de bine./ Ce fericiți sunt oamenii mari/ că pot să-și țină picioarele afară”.
Dacă n-ar fi spus-o despre Livia Roșca, Al. Cistelecan ar fi putut opina că Lavinia Bălulescu practică, ea, un soi de Bildungslirism. Adică al inițierii și formării, restrâns la etapa copilăriei. Dar glumeț și ușor. Iată, în acest sens, „Învățăturile mamei către Lavinia”: „Trebuie să te măriți cu un bărbat bogat/ zice mama./ Să nu fii fraieră./ Dar să nu fie urât sau bătrân./ Să nu fie negru./ Să aibă facultate./ Tu ești deșteaptă știu eu ce am făcut./ Dar să nu mai aibă frați și să nu stai cu soacra./ Tre' să faci un copil./ Toți bărbații vor copii./ N-o să mori din asta./ Lavinia./ Și să nu iei primul bou biped./ Eu sunt în stare să promit orice./ Fratele meu Felix și cu mine alcătuim un bărbat perfect./ Unul care nu pierde niciodată la poker./ Unul care se plimbă seara desculț/ pe acoperișurile domnișoarelor./ Unul care trage vânturi în cadă./ Noi doi ridicăm colacul de la wc de fiecare dată”. Și iată familia, poruncile și interdicțiile: „În casă mai stau: Mamaie Tocoia, tataie Cutică și Panche./ Nu în același pat./ Dacă-i vine la pișu, Lavinucea se abține un timp./ E mai bine așa./ Uneori, lucrurile mai scapă./ dacă te joci cu mașina de tocat, o să-ți tai degetele./ dacă stai cu mâinile în apă rece, răcești și-ți fac injecții./ dacă stai cu fundu pe ciment, nu mai faci copii./ dacă nu te speli pe mâini, faci viermișori./ dacă pui mâna pe un câine, îți intră păr pe nas./ dacă nu mânânci tot, te pocnesc./ dacă nu te închini seara, vine ăla rău./ dacă minți, îți crește nasu'./ dacă aflu că m-ai mințit.../ dacă nu-ți faci curat în dulap, n-o să te ia nimeni de nevastă./ dacă ieși pe poartă fără să-mi spui, te pocnesc./ dacă bei apă multă, faci broaște-n burtă./ dacă nu-ți legi șireturile o să-ți spargi capu'./ dacă-ți spargi capu', te mănânc!”.
Lavinia Bălulescu scrie o poezie simpatică, prin care, cel puțin după opinia pe jumătate serioasă, pe jumătate ironică a lui Daniel Vighi, adie inefabilul: "„Calitatea talentului, doamnelor, domnișoarelor și domnilor receptori, nu prea știm de unde vine ea. E adevărat că nu vom ști nici unde va ajunge. O putem doar dibui, o putem pipăi cu simțurile receptoare. Citiți pe Lavinucea dacă nu mă credeți, fiți ca Toma și pipăiți, rogu-vă, cum e să spui liric despre lucruri simple și deodată totul să devină atât de complicat. De frumos. De fain. De autentic. De viu. Ia te uită ce spune poemul, zicem, nici nu m-am gândit că ar putea spune așa ceva”."
Rămâne o singură problemă: deși textele sunt agreabile, după ce ai citit câteva te-ai cam lămurit și (mai ales dacă nu ești critic literar) nu mai simți nevoia să le citești pe toate.

TUDOR CRISTEA