Am ajuns din nou la concluzia că viața e un chin prelungit. În viață vezi toate cele șapte fețe ale diavolului, unele dintre ele chiar în fiecare zi. Aș vrea să fac o cerere către Providență să mă grațieze din închisoarea trecerii vremii. Dar asta e doar o amăgire stropită cu agheasmă, pierdută în cadranul dintre mine și mine. Încep să simt cum îmi pulsează argintul viu în vene și îmi doresc să pot mitui începuturile, ca totul să se poată repeta, să am posibilitatea să o iau de la început. Dar coruperea veșniciei nici nu se compară cu un foarte vechi obicei de-al meu: scufundarea în vârtejuri de oglinzi. Acum simt cum veninul plutește în oasele mele putrede deja și impulsuri reci ca gheața îmi accentuează trauma existenței. Doamne! Lasă-mă în post la ceas de noapte să pot falsifica mobilurile crimei împotriva mea! Viață! Trezește-te! Ia-ți patul și umblă! Al cui e creierul din oglindă? A cui e eprubeta cu urme de ruj și cianură, uitată în blănuri false? Acum încing vătraiul în ochii tăi și tu nu simți nimic...nimic...nimic. Tu te îmbraci cu o față de masă verde de beție și uiți să spui, într-un exces de zel, ce spuneai atunci când erai în haine de sărbătoare. Adună-ți privirea și dă-o de pomană la oamenii săraci. Căci dar din dar se face rai și așa ajungem la cuferele încuiate cu lumină. Eh...astea-s doar povești de speriat copiii pentru a-i convinge să împartă cu alții chiar dacă au doar un măr și-un biscuite. În lumea oamenilor mari e altceva. Batjocorirea naivității e doar o cheltuială în plus plătită cu moneda tembelismului. M-am întâlnit cu plânsul devenit metanie. Lacrimile se împart între putred și descompus. Un picior de crez păgân s-a murdărit în băltoacele din ike-bana. Halucinația țesăturii de celule apare ca mucegai de nebunie pe gratiile absolutului. Trădarea dintre perle e pusă la naftalină alături de speranță. Mersul grațios al Eternității le aduce pedepse cretinilor. Azi, în fața șemineului Purgatoriului, afli unde te duci. Dar de unde vii niciodată nu vei afla, chiar dacă îți amintești picturile colțului de geam. Frânghiile amarului te strangulează până ți se aud cartilagiile pocnind ca floricelele de porumb. Și devii roșu, apoi mov, apoi nu mai ești. Apoi te înalți în vitralii de tăcere și evantaiele torturilor te ispitesc. Dar tu scuipă în sân de trei ori și fă semnul Sfintei Cruci. Apoi inspiră de trei ori și expiră doar de două, că doi și cu trei fac cinci și doi fără trei fac minus unu. Apoi vezi un idol urât, maro, ce te atrage în vizuina lui plină de macabru. Aici e creionată cu cerneală pictura mirosului de tămâie. Și te pui în genunchi. Știi că aici e Tatăl, e Fiul, e Sfântul Duh. Te pui în genunchi și-ți dai suflarea de credință...în credință. Și-apoi, să-ți fii de ajuns și să plângi de fericire: ai devenit minune, adică OM.