"A distruge în suflet tot ceea ce nu este lipit de materie. A expune goală în lumina cerească partea din suflet care este aproape o materie inertă" (S. Weil, La Connaissance surnaturelle)

Pământul apare la Heidegger în legătură cu ascunderea ce are aceeași forță ca și ne-ascunderea, însă Pământul nu este această léthe, căci, deși obscuritatea sa se sustrage mereu oricărei încercări de explicitare, el trebuie să se manifeste totuși: "Pământul nu este de-nedezvăluitul care corespunde tăinuirii" (M.H., Chemins qui ne mènent nulle part). Singura modalitate de a se înfățișa a acestui fond insondabil este ca ceea ce rămâne latent, el apărând în luminișul ființei ca fiind ascuns: "Nu se arată decât dacă rămâne nedezvăluit și neexplicat. Pământul face să se spulbere astfel orice tentativă de pătrundere. Face să se prefacă în distrugere ori indiscreție calculatoare" și încă: "Pământul este libera apariție a ceea ce se închide mereu în sine" (M.H., Chemins…). Locul în care această retragere devine vizibilă este lumea, cu ea Pământul întreținând un raport conflictual, dar necesar: "Pământul nu poate renunța la Deschisul lumii dacă vrea să apară el însuși ca Pământ" (M.H., Chemins…).
Dacă alchimia opune Pământului un Cer în care se înalță materia pentru a se desăvârși și a se reîntoarce apoi în stabilitea terestră care o susține, la Heidegger acest Cer al deschiderii este lumea, cea care face vizibilă obscuritatea pe care se sprijină lucrurile manifestate. Remarcăm, cel puțin la nivelul perspectivei, o afinitate între gândirea heideggeriană și spiritul alchimiei, amândouă guvernate de o relație aparte între ascundere și neascundere, cu precizarea că în cazul alchimiei relația se realizează într-un spațiu ce tinde către a-temporal, pe când Heidegger privește lumea și raportul ei cu Pământul din perspectiva Istoriei ființei. Este însă la fel de adevărat că el consideră Pământul ca pe un fond non-istorial care se epocalizeză într-o lume privită ca ansamblu al practicilor și teoriilor.
Heidegger nu este departe de convingerile alchimiștilor atunci când recunoaște Pământului un rol mai înalt decât acela de materie primă ce așteaptă să primească formă, și anume acela de a atrage istorialul, respingându-l deopotrivă, căci și hermetismul filosofal vede în Pământ Elementul care își caută echilibrul în relație cu ceea ce este ușor și sondabil. Lumea și Pământul se află într-o luptă (Streit) continuă, nu se bucură de o sinteză cum este cea hegeliană, luptă care se întrupează în opere și a cărei esență o aflăm în faptul că ființa trebuie să treacă fără încetare din non-istorial în istorie, căreia îi scapă totuși. Vedem aici cum "mișcarea" ființei urmează un traseu asemănător cu cel al transmutației care, prin alternarea "înălțării" cu "întoarcerea în Pământ", reia mereu un ciclu al ocultării și manifestării în stare să reproducă mișcarea de armonizare cosmică, care poate fi asemănată cu acea luptă originară (Urstreit) dintre luminiș și tăinuire căreia Heidegger îi subsumează lupta Pământului cu lumea.
El vorbește de altfel despre o "armonie" (Einklang) care leagă ființările naturale, un fel de "curent" ce întreține relaționările reciproce ale ființărilor și în care lucrurile se identifică prin delimitări naturale. Din această perspectivă, Pământul nu se definește doar în relație cu lumea, ci și prin el însuși, ca fenomen: "Această retragere în sine a pământului nu este nicidecum o închidere uniformă și rigidă, ci, dimpotrivă, se desfășoară într-o plenitudine inepuizabilă și simplă de forme și modalități" (M.H., Chemins…). În cheie heideggeriană, alchimistul care se "împământenește" atunci când extrage minereul și preia rolul terestru și temporal de perfecționare, nu face altceva decât să dea curs chemării ființei, pe care o întrevede nu atât datorită meditațiilor, cât practicii sale (cf. M. Eliade: „Opera Timpului nu poate fi înlocuită decât prin muncă intelectuală și manuală, mai ales și cât de mult, prin muncă manuală”, Făurari și alchimiști).
Pentru Heidegger opera de artă este creată, scoasă din Pământ, formele sale luând naștere din lupta lumii cu Pământul. Mai mult, opera de artă este locul în care se petrece "efectivitatea luptei", efectuare ce nu ține în primul rând de artist, ci de esența adevărului, care "se" pune în operă: "Instalând o lume și făcând să vină Pământul, opera împlinește această luptă" (M.H., Chemins...). Astfel s-ar justifica faptul că operele de artă ale vremurilor trecute impresionează și azi, căci, deși lumea lor a apus demult, trans-epocalitatea Pământului pe care ele îl aduc încă le conferă frumusețe și forță de expresie. Dacă alchimia se întâlnește cu gândirea heideggeriană atunci când are convingerea că în Operă se actualizează "nunta chymică" a elementelor contrare, unul mai mult ascunzându-se, altul arătându-se mai mult, ea se distinge de aceasta atunci când pronunță mai accentuat numele artistului în rostirea și înfăptuirea Logosului: "Magul-alchimist occidental speră că funcția sa de mediator îi va permite să înalțe în spațiu-timp un microcosm corporal, participând la gloria unei lumi pe cale de regenerare grație îngrijirilor sale" (F. Bonardel, Filosofia Alchimiei).
Dacă opera de artă despre care vorbește Heidegger înfățișează o "materie" care nu este manipulabilă, prinsă în Pământul ascuns, Opera alchimică pune în lucrare materia, conducând-o spre Cer și transmutând-o prin refixarea ei în Pământ; poate că o astfel de operație ar putea fi descrisă în termenii ustensilității heideggeriene, unde materialul este cuprins fără rest în utilizare. Frumusețea operei de artă vine tocmai din această inutilizabilitate pe care o actualizează, pe când splendoarea Operei este splendoarea mânuirii materiei. Însă în amândouă cazurile Pământul ca Natură este făcut să apară prin Pământul ca "materie".
Formula heideggeriană "pământ natal" (heimatlicher Grund) nu trimite la un temei înțeles în sensul său metafizic tradițional, ci la "Pământul unei înrădăcinări, temeiul, și totodată fondurile în sensul de rezervă, adică de pământ hrănitor, acel "element" uitat din care își trage seva și vigoarea copacul metafizic" (M. Haar, Cântul pământului). "Natalul" nu trebuie înțeles aici în termenii unei naturalități, ci în cei ai locuirii, care trimite la o casă care trebuie menajată: "Trăsătura fundamentală a locuirii este menajarea" (M.H., Essais et confèrences). Deși marcată de o "naturalitate" pronunțată, ceea ce o deosebește de gândirea lui Heidegger, alchimia este caracterizată și de o grijă - ce amintește de heideggerienele Sorge și Besorge - a artistului față de sine, precum și față de materie și natură: el se îndreaptă cu blândețe și "atenție" către Pământul care este atât casă, cât și cel care susține orice lucrare sau locuire.
În ciuda deosebirilor, maniera heideggeriană de a gândi asupra Pământului, dacă nu gândirea lui Heidegger în ansamblu, ne apare înrudită ca perspectivă cu spiritul alchimic, căci descoperă sensurile ambivalente ale unei situări a omului în lume. Iată două citate care atestă această familiaritate: "Înălțat, edificiul se sprijină pe temelia sa stâncoasă. Acest mod al operei de "a se sprijini pe" extrage din stâncă și exteriorizează obscuritatea ei fără de structură și puterea de a purta. Înălțat, edificiul rezistă furtunii care se îndepărtează după ce s-a zvârcolit deasupra lui: face astfel evidentă mai întâi furtuna însăși în violența ei. Strălucirea și luminuozitatea pietrelor sale, pe care, aparent, templul le datorează soarelui doar, sunt ele, totuși, cele care fac să apară mai întâi lumina zilei, imensitatea cerului, tenebrele nopții. Sigura sa înălțare face vizibil spațiul invizibil al văzduhului. Emergențele și ecloziunea însele, luate în totalitatea lor, grecii le-au numit, în era lor dintâi, Physis. Aceasta luminează deopotrivă acel ceva pe care și în care își întemeiază omul locuirea. Noi îl numim Pământ. Pământul este cel în care deschiderea (das Aufgehen) reia și adăpostește tot ce se deschide. În deschidere Pământul apare drept adăpostul" (M.H., Chemins…,); "Pământul, care adăpostește "materia" spiritualizată", permițându-i în același timp și spațierii Cer/Pământ să se încorporeze (...) mișcarea la început ascendentă, dar acum îndoită către acest Pământ capătă o altă formă de globalitate, și anume concavă, în care suntem îndemnați să vedem figurarea, desăvârșită, dar goală pe dinăuntru, a Naturii, a cărei umbră configurează cu Focul tainic și înzestrează orice "corp" transmutat cu o "provizie" de obscuritate, păstrătoare a virtualității sale" (F. Bonardel, Filosofia Alchimiei).
Alchimia acceptă un rest "material" terestru - ceea ce rămâne după ce Elementul Pământ se purifică -, accentuând poate astfel faptul că orice trecere nu trebuie să opereze o de-corporalizare excesivă, un dezechilibru. Heidegger nu privește Pământul nici sub aspect material, nici în calitatea sa naturală, ci ca un Grund a cărui esență este rezervă și rezervare, ca un "temei pământesc pe care lumea se sprijină fără să se întemeieze" (M. Haar, Cântul pământului).