"Da, si eu mi-s bucuresteanca", imi raspunde increzut interlocutoarea, cu un inconfundabil accent moldovenesc. Si-si trage mai aproape fetita de 5-6 ani, imbracata simplu cu o ie brodata manual in traditionalele alb-rosu. Fapt ce ma mira iar, ca n-am cunoscut vreodata bucurestean care sa-si imbrace copiii in costum popular. "Am locuit in Colentina. Da' tare-i infect orasul ala, o mizerie cu tiganie si provincialism!", imi mai arunca in dispret. Fara surpriza, aflu abia mai tarziu de la o cunostinta de-a ei: "Las-o ca se da mare cu Bucurestiul! N-a trait acolo decat ultimii doi ani, inainte sa plece din tara".

Episodul acesta il traiesti frecvent prin occident. Ce te zgarie pe urechi e diferenta afectiva prin care bucuresteanul de-o viata vorbeste despre orasul lui, indiferent in ce stare s-ar gasi azi, si dispretul distant afisat de "bucurestenii" ce-au vrut si ei sa se afiseze mai apoi ca oraseni. Si nu de orice fel, ci din aceia care au trait "in capitala"! Pentru bucuresteanul sadea, mizeria si decadenta actuala sunt percepute cu amar si durere. Chiar de-am plecat din tara, Cismigiul unde ne-am sarutat prima oara, beraria din Lido unde trageam teapa dupa un chef, Teatrul Mic in care ne desfata geniul actoricesc al unei Balanuta, universitatea pe culoarele careia cochetam deopotriva cu fetele si matematicile, strandurile in apa carora ne balaceam fericiti, far' sa ne pese de inghesuiala, si nu in ultimul rand prietenii nostri de-o varsta, perceputi dintotdeauna de provinciali ca mai "smecheri si aroganti", acestea sunt amintirile de neuitat ale unui oras devenit azi iarmaroc. Nici dupa zeci de ani de strainatate, cel care s-a nascut acolo nu spune "am fost" bucurestean, ci "sunt" bucurestean. Nu din snobism sau "sa se dea mare", ci din afectiune pura. Bucurestiul a fost si va ramane intotdeauna "casa noastra", indiferent cata durere simtim acum la imaginile grotesti ale haitelor de caini, aurolaci si alte animale de-acestea. Si daca e cat se poate de normal sa intelegi amaraciunea plansetului celor de azi la degringolada de acolo, ce-i anormal e sa auzi si sa citesti frecvente scuipaturi pe Bucurestiul "nostru" de la acei care l-au cautat intai ca pe o Mecca, pentru ca apoi sa-si lase flegmele pe asfalt si tot ei sa le-arate cu degetul.

Citeam si-un interviu cu istoricul Adrian Cioroianu (http://poezie.ro/index.php/article/196758/index.html), cu afirmatii cel putin ciudate, de genul: "Așa cum noi ca români ne simțim periferici în raport cu Occidentul, așa un bucureștean privește cu un oarecare complex de superioritate provincia. Este fenomenul împotriva căruia lupt, pentru că eu sunt un provincial, în sensul strict al descendenței, evident împărtășind aceeași cultură română cu oricine." Nu stiu cata sinceritate dezinteresata (sic!) exista in oameni de-acestia, provinciali ce "lupta" cu aroganta si "complexele noastre de superioritate", cert e ca se trec sub tacere fenomele concrete ce-au dus la dezvoltarea si apoi decaderea Bucurestiului contemporan. Se uita de faimosul "buletin de Bucuresti", atat de greu de obtinut pe vremea lui Ceausescu. Bariera de-atunci, ridicata de megaloman in fata provinciei, a ajutat inevitabil si la crearea unui mediu propice pentru dezvoltarea unei paturi ceva mai educate si scrobite. Megalomanul n-a investit cu siguranta in noi, ci in palatele si ambianta conviviala in care a locuit el insusi. Dar implicit am profitat si noi. De curatenia care era altadata pe strazi, de farmecul placut al atator locuri, de siguranta pe care o simteai lasandu-ti copiii sa se joace pe alei, de cultura impregnata de abundenta de teatre, cinematografe si muzee, de nivelul ridicat de dotare si predare al atator facultati… Desigur ca cei ce ne-am nascut si am copilarit in Bucurestiul anilor 70-80 am fost si privilegiati. Chiar daca sefii de promotie se trezeau invariabil dupa absolvire cu stagiu la Calugareni, dovada ca Ceasca nu pentru bucuresteni isi pastra capitala enclava.

In mod inevitabil, dupa 89 a disparut si restrictia de-a te instala in capitala. Dar mediul incepuse sa se altereze mai dinainte, in special cu extinderea Ferentariului si-a tiganimii in general spre cartierele altadata mai decente. Tiganii au stiut cu siguranta sa ocoleasca mai dibaci chestia cu "buletinul". Ca "ia baieti seminte-agricole si ciunga" devenise deja imaginea idilica a statiilor de autobuz. Iar dupa 89 a aparut pregnant si "provincializarea" capitalei, lucru caruia vai, evitam cu pudoare sa-i spunem pe nume, sa nu deranjam sensibilitatile celor care ne gasesc atatea "complexe de superioritate". Si-au aparut iarmaroacele si bazarele "comerciale" prin locurile decente altadata.

…

Asa cum ieseanul isi iubeste Copoul oriunde s-ar duce, ardeleanul cetatile medievale ale Sibiului, constanteanul linistea marii cand nu e plina de turisti, lasati-ne rogu-va si pe noi, bucurestenii care ne-am trait o viata acolo, sa ne bucuram de intimitatea pe care orasul acela in care s-a dat acum iama a stabilit-o cu noi altadata. Lasati-ne sa ni-l purtam nealterat in suflet, macar din amintiri, si nu mai scuipati pe el daca va aflati pe-acolo doar in trecere.