Poet dar mai ales pictor, artist al vorbelor puse în culoare aflat cum însuși zice la " nel mezzo del camin di nostra vita" iată imbolduri ce mă duc la dezvăluirea unui arist contemporan interesant și intrigant, din păcate prea puțin cunoscut.Intâlnirea noastră a fost absolut aleatorică, tot ce a urmat
sunt consecințele unor fascinante destăinuiri autobiografice ale pictorului Ion Danu. Pentru un mai profund contact cu artistul recomand călduros o vizită pe situl sau http://id.sito.org/yan

******

Rameau:
De unde vine numele Danu? E vreo conotație cu surealismul de care pomeneai la citirea articolului despre Victor Brauner?

Danu:
Numele meu real este Dan Iordache, Ion Danu fiind numele de artist. Căutând pe Google am aflat ca "Danu" e numele unei zeițați celtice, eu l-am ales
pentru ca în loc să fie Da-Da este Da-Nu...

Rameau:
Este o bună alegere. Sper să frunzărești Manifestul
Nu-Nu pe care l-am publicat acum vreo 2 ani. Ai picturi și desene care comunică cu ideile de liberă expresie lansate pe Nu-Nu.

Danu:
Brauner e un artist surealist care mă atrage. S-a pictat fară un ochi exact 7 ani înainte de tragica
intâmplare. Chestie suficientă să-ți dea fiori metafizici.

Rameau:
Stai! să o luăm sistematic. Ceva date biografice te rog.

Danu:
Eu sunt sibian de origine, m-am născut și am trăit acolo 40 de ani, între 14 și 19 ani am făcut Liceul de Arte Plastice din oraș cu profesori excelenți, morți sau imigrați demult Ion Chișu, Mircea Popa (el mai trăiește), Veronica Costea. A fost perioada, până acum, cea mai fericită din viața mea (dar atunci n-o
știam). Apoi a venit armata, 18 luni oarecum epierdute pentru artă, fiindcă am desenat și chiar pictat și acolo, apoi facultatea (n-am reușit la Cinematografie a trebuit să mă mulțumesc cu Istorie-Engleza, tot la Sibiu). M-am căsatorit la inceputul facultații și apoi au venit copiii, slujba de profesor în Covasna, apoi lângă Sibiu (într-un sat din care e originară soția mea, Norica, ca și bunicii mei, Sacadate, langa Avrig). Am mai pictat ici și colo dar în general doar ca diletant...La Revoluție am făcut pe fotoreporterul (cu 3 copii din care Ioana avea un an, nu era o treabă prea inteligentă).
La Sibiu a fost o saptămâna în plus de "lupte" cu 92 de
morți și peste 300 de răniți...mai am încă pozele,
multe inedite) și apoi am intrat în presă, la noile
ziare care au apărut ca ciupercile: Radical, apoi
Continent, apoi vechea Transilvania.
Am făcut ceva afaceri (am vândut copiatoare Agfa-Canon, aduse de un partener olandez) și cu banii
câștigați am întemeiat propriul mea revistă saptămânală locală, "Gazeta de Sibiu" (1994-1997). Când am văzut că nu merge și nu merge (vechile ziare ex-comuniste smântăneau toate publicațiile iar eu eram un ziar mic, cu tiraj fatalmente redus) m-am întors la Transilvania, "revista de cultură", ca redactor principal 1997-98.

Rameau:
Interesant, mi-ar plăcea să discutăm separat despre activitatea ta ziaristică și literară, sper că vom avea curând ocazia. Te mai apropiai de pictură în anii aceia tulburi?

Danu:
Fiindcă economia României (și a mea personală)
mergeau toate dinspre "mal" înspre "pire" am decis să
imigrez în Canada. Mi-am vândut tot (aveam o mică afacere de publicitate și tipografie) și am venit aici. Cum nu găseam de lucru (la 42-44 de ani nu
e deloc ușor) m-am reapucat de prima mea dragoste,
pictura și astfel, dupa aproape 25 de ani, am făcut un
Certificat în arte vizuale la Universitatea din
Sherbrooke, unde locuiesc de când am imigrat aici, în 1998. Acum 4 ani mi-am găsit o slujbă în domeniu (profesor de "expresie artistică" - acrilice și acuarele) la o instituție privată, un centru de refacere pentru călugarițele catolice din toată lumea (am eleve din Japonia, Noua Zeelanda, Noua Guinee, din Africa și America de sud).
Anul ăsta am inceput, în sfârșit, sa mai vând câte ceva picturi și sper că "trendul" să continue...Ca artist "temps plein" lucrez din 2002...

Rameau:
Păstrezi legături cu România, cu ziaristica?

Danu:
Nu mă mai interesez demult de politica din țară, care mă enerva ori de cate ori dădeam cu nasul în ea. Pe vremuri, după revoluție, am facut politică (ca social-democrat de-al lui Sergiu Cunescu), am fost chiar cosilier municipal intre 1992-1996 dar politica m-a scârbit și cred că m-am lecuit pentru toată viața. Futila arta, poezia, pictura, filmul, muzica mi se par acum singurele cu care merită să-ți pierzi timpul. Sunt, pentru mine, soluții de supraviețuire, efectiv. Prin 2001-2002 pictura m-a salvat - literalmente- de la moarte, fiindcă dacă n-aș fi avut-o n-aș fi
rezistat, probabil, depresiunii nervoase, alt nume
pentru criza de la "mijlocul" vieții.

Rameau:
Familie? Copii? Cum se împletește arta ta
cu existențialismul zilelor? Ce te ajută să fugi de real?

Danu:
Avem 3 copii - fiul meu mai mare, Dan Lucian, care și-a ales cariera quasi imposibilă de filmmaker (a facut într-adevar 4-5 filme - în vreo două am jucat și eu- unul se numeste chiar « L'Artiste fou » ha,ha !)..mai am un fiu de 23, Teodor, și o fiică Ioana 17+ de care am pomenit deja, începe acum Colegiul. Intr-adevăr, viața de artist e grea în Canada ca și peste tot în lume. Pictura este un refugiu și o consolare permanentă. Poate de aceia îmi place Chirico, atmosfera lui misterioasă (deși, dintre surrealiști, il prefer pe Delveaux), tendințele mele surrealiste sunt "naturale". Dacă ai un pic mai mult răgaz o să selectez câteva imagini realmente absurde din ceea ce
fac eu ca "bizarro-baroque" ba chiar destul de
crude. Ele reflectă stări interpicturale explicite.

Rameau:
Imi plac aceste tablouri. In 2000 am avut șansa să vizitez la Paris centrul Pompidou, exact la vernisaj, dupa o reamenajare care a durat ani. Era multa artă nouă, proaspată și inovativă, m-a surprins că nu am avut de loc sentimentul "deja vu". Cum vezi starea artei Europeene în ultimele decenii?

Danu:
Nu cred în progresul in artă, nu cu adevărat. Vreau să
spun că toată istoria artei, cronologică, cu evoluția
ei de la arta peșterilor la arta abstractă etc. mi se
pare o construcție artificială, arbitrară, forțată.
Desigur, exista o mult mai interesantă istorie a artiștilor, a personalităților creatoare. Cei mari, realmente mari, nu se sinchiseau de « isme ». Picasso a trecut printr-o grămadă de faze creatoare, pe care
paraziții care sunt istoricii de artă (ca să nu mai
vorbim de criticii de artă, care-s paraziții
paraziților, le-au « analizat » și le-au pus în coadă. Dar Picasso (care are și o latură extrem de egoistă și negativă, vezi cartea Ariannei Stassinopoulosm Huffington, « Picasso, createur et destructeur » ) le dădea cu flit…efectiv, în afară de câțiva colegi (rivali), precum Matisse sau Bracque, nu respecta nimic și pe nimeni.
El e cel care a spus: « Daca aș scuipa pe podea, ei
mi-ar lua scuipatul și l'ar pune în ramă ». Unde vreau să ajung? In opinia mea, există pictură (sau mai
general, artă) bună sau proastă, cu asta basta.
Toate « ismele », toate clasificările, toate «
teoriile » și « demersurile artistice » (în multe
cazuri mai bune ca arta pe care o teoretizeaza) sunt
construcții artificiale, practic parazitare, pe
arta adevarată. E drept că au fost artiști, precum
Paul Klee sau Kandinsky care au fost excelenți
artiști și teoreticieni..ei sunt excepția care confirmă regula. Arta adevarată, în care un bizon desenat cu cărbune și pămant roșu, pe peretele unei peșteri, echivaleaza ( uneori depășește) ultima «
găselniță », ultima modă artistică. Unde Vermeer și
Van Gogh sunt pe același plan etern al artei bune,
unde Manet și Rembrandt dialoghează de la un tablou la
altul și unde un pictor naiv din Croatia, precum Ivan
Generaliç, nu e cu nimic mai prejos ca Mondrian sau
Jackson Pollock, s-ar putea scrie o carte despre asta,
presupun..

Rameau :
Remarc la tine o acută nevoie de puritate. Cum interferezi cu pictura moderna? Pentru cine pictezi?

Danu:
Idiosincraziile mele sunt eclectice- îmi plac, mai mult sau mai puțin, artiști foarte diferiți, încadrați în « mișcări » artistice diferite sau opuse.Van Gogh dar și Bracque, Matisse dar și, uneori, Picasso, Delvaux dar și Paul Klee, Pascin dar și Pollock. Nu fac deosebire între arta figurativă și abstractă, realistă și suprarealistă.
Fac deosebire, cum ziceam, doar între artiști buni și sinceri și artiști nesinceri și artificiali.
Deși pot admira fragmente de bravură în pictura lui Dali, de ex. îl consider mai curând un foarte talentat, poate genial, auto-manager și auto-publicitar. Calitățile lui picturale sunt, practic, întțmplătoare. Daca a făcut ceva bun în pictură a făcut-o IN CIUDA lui insuși și a metodei lui paranoice. Asta îmi displace în pictura modernă (ca și
în viață în general): dogmatismul, tirania « teoriei
» și a « ideiilor », dominarea modelor asupra
personalităților creatoare.A fost o perioadă în așa
zisă istorie a artei (și mai persistă pe ici pe colo..)
cand artiști excelenți (în Quebec, Pellan, de ex.) au
fost persecutați, practic, de artiști « teoreticieni »
(precum Borduas) pentru că erau « prea figurativi ».
Nu iau apărarea artei figurative (sau a artei
« abstracte »). Pur și simplu, nu cred că artiștii ar
trebui obligați de « piața » artei, de negustori, de
« teoreticieni » etc. să se autocenzureze și să se
supună modelor. Artiștii n-ar trebui să se supună
decât propriilor lor impulsuri creatoare. Personal, cum o ziceam undeva, pot fi figurativ de dimineața,
suprarealist la prânz și abstract seara. Nu văd de ce
ar trebui sa fiu DOAR figurativ, sau DOAR suprarealist
sau DOAR abstract. Datoria unui artist e față de el
însuși și de potențialul său creator, pe care trebuie
sa încerce sa-l « nășească », sa-l scoată la lumină
precum scotea Socrate adevarul. Lumea de astăzi (ca și
cea de ieri și de alaltăieri) este, în esență,
ABSURDA și haotică. Artiștii există pe lume ca să
creeze universuri paralele, ceva mai puțin absurde și
haotice decat nebunia generalizată a lumii. Universuri, oaze de liniste și frumusețe (care n-are canoane și care poate exista oriunde, la MOMA dar și ca graffiti sub un pod de cale ferată, unde-și fac nevoile vagabonzii) în care să ne refugiem, în care să
evadăm, în care să ne tragem sufletul ..

Rameau:
Absurdul și haoticul sunt ancorele Manifestului
Nu-Nu. Mă bucur ca împărțim această percepție comuna deși eu o extrapolam la literatura digitală care se detașează total de cea tiparită în sensul clasic. Bănuiesc ca experimentezi în pictură cam ce încerca Tzara acum 90 de ani în scris: libertatea totală, eliminarea simbolurilor, rocada imaginilor. Care ar fi evoluția pe care o dorești în munca ta?

Danu:
Aș vrea să ajung (se întâmplă uneori, dar foarte rar)
în starea de grație în care aș picta precum cântă
păsările ..natural, fară sforțare și curgător precum un pîrâu limpede.E ceva foarte apropiat de ZEN, o stare de creativitate care ar lăsa să iasa din mine, în « jeturi » (a la prima, cum zic italienii), ceea ce e ascuns și prețios, chiar și pentru mine. Sigur că a
pregăti starea asta de grație (inspirație, cum vrei
să-i zici) cere multă muncă, multe eșecuri, multă
sudoare și suferință. Dar, precum zicea Villon: « din
deznădejde dau nădejdii hrană ». Oricum, ceea ce fac,
fie că e vorba de « reproducerea vizibilului » (cu
temperament pictural, sper) fie de (încercarea de) «
redare a viziunii mele secrete » (citat din Paul Klee: Teorie de l'art moderne) încerc să o fac cu bună credință și sinceritate. Foarte rar, reușesc..

Rameau:
Cum arată atelierul tău? La Roma am căutat să vizitez atelierul lui de Chirico aflat lângă Piața Spania.
Din păcate era închis pentru reparații. Mi se spune că
este un sanctuar. Am citit despre cercetările lui asidue legate de prepararea culorilor și tehnicile folosite de pictori în Renaștere. Apoi lumina..Cezanne folosea un întreg perete de sticlă orientat spre Nord, pereți acoperiți cu tente gris ca să modereze soarele puternic din Provence. Ai o anume metodă preferată?

Danu:
Imi amintesc că pe vremea liceului (aveam 16-17 ani)
m-am dus la mare, într-o tabară. Am vizitat Muzeul din
Constanța și acolo am văzut un « Grigorescu » (cred
că era unul dintre multele « Ciobănaș cu oițe ») de
destul de bună factură dar care avea porțiunile albe,
crachelate. Ori, eu tocmai invățasem, la școală, că
albul de zinc, amestecat cu vermillon sau alte culori
« perfide » (ca albastrul de Prusia) produce înegriri
și crachelări. Stiind ca albul de zinc a fost introdus
doar spre sfârșitul vieții lui Grigorescu, concluzia
(pentru mine, naivul) era evidentă: tabloul respectiv
era un « fals ». Cu aroganța inconștientă a adolescenței, am bătut la ușa directorului Muzeului (care era o directoare) și i-am expus « teoria » mea. Directoarea mi-a mulțumit pentru amabilitatea de a-i impărtășii bănuielile mele (prezentate a fi quasi-certitudini) și m-a poftit politicos afară. Dar astea sunt naivitați juvenile. Cu timpul a venit discernământul și înțelegerea. O sa-ți dau ceva poze cu « atelierul » meu. E doar un birou obișnuit, în micul meu apartament demisol cu lumină relativ buna doar după-masa, folosesc multe panouri de pluta pe care prind cu pioneze fotografiile care mă inspiră, care-mi dau un impuls creator dar mai ales lucrările la care lucrez, în diferite faze de finisare. Privesc aproape la fel de mult cât pictez. Mă uit la o lucrare începută până când știu ce să fac (o etapă, doar). Când nu mai știu ce să fac la o pictură înseamnă că e terminată. Uneori e nevoie de luni de zile (cu pauze lungi) ca să termin o mică pictură de 20 x 30 cm. Aplic 60-70 sau 150 de straturi succesive. Lucrez cu culori acrilice (marea mea descoperire aici, în Québec, fiindca in Ro nu existau când am facut eu Liceul de Arte Plastice la Sibiu ), uneori cu tușuri acrilice (de fapt, in etapa actuală folosesc mai mult tușuri acrilice decât culori) pe care le completez cu acuarele. Lucrez aproape exclusiv pe hârtie de acuarelă, mai rar pe pânză sau carton. Imi vine greu să înțeleg cauza pentru care unii artiști continuă să foloseasca uleiul când au culorile acrilice, dar nu vreau sa fiu dogmatic.
Efectiv, experimentez destul de des - cu geluri și paste, cu combinații relativ bizare de tehnici și materiale. In general, când sunt într-un impas, schimb technica sau suportul, sau trec de la figurativ la abstract și invers. Oricum,imagineaza-ți-l pe Van Gogh cu acrilice! Cred că le-ar fi adorat, el care se plângea tot timpul de calitatea culorilor de ulei și mai ales de lentoarea cu care se uscau..

Rameau:
Ce stil preferi? Aderi la vreun curent? Ai în vedere valorificarea materială, ulterioară a pânzelor tale ?

Danu:
N-am un « stil » sau o « tehnică » pe care o folosesc
tot timpul sau sistematic. Sunt tehnici care mi se
potrivesc mai bine, care se adaptează mai ușor la
spontaneitatea și fluiditatea desenului pe care mi-o
doresc (iar combinația de tuș acrilic cu acuarelă mi
se potriveste acum cel mai bine, uneori cu retușuri de
culori sau paste acrilice). Sunt deschis, cred,
experimentelor tehnice. N-am o metoda bătută în cuie
ca sa « creez ». Folosesc însă destul de des metoda
« accidentelor » ca să pornesc o pictură și trebuie să
aduc un omagiu lui Max Ernst și Paul Klee, artiști «
jucăusi », ca să zic așa, care au experimentat mereu,
în fiecare zi, și care au descoperit pentru colegii
lor artiști multe « drumuri » interesante. Dar
imitația servilă nu e stilul meu.
De altfel, în privința « stilului » deseori este
semnul și blestemul succesului. Negustorii de artă vor
mereu același « stil » cu care un artist a avut succes
și detestă experimentările. Doar cei mai mari (cei care impuneau ei condițiile LOR negustorilor, precum
Picasso) își permiteau să facă ce le tăia capul, după
chef și inspirație. Cei mai mari sau cei saraci și
quasi-necunoscuți, ca mine, nu trebuie să se
sinchisească, de a avea, mereu, « același stil».
De aceea, uneori succesul comercial poate însemna
sfârșitul unui artist creator, obligat, ca să vândă,
să se repete in diverse variante. Stilul devine manieră
și manierism..adio spontaneitate, adio experimentări și căutări! Chiar și « spontaneitatea », când devine «
stil » poate ajunge contrariul adevăratei spontaneități.

Rameau:
Trăim intr-o mega-epocă a artelor. Mă refer la
abundența de evenimente, apariții de noi muzee, galerii
și expoziții găzduind o plethoră de artiști plastici
sau vizuali disputându-și apariția, uneori, cu o acerbă agresivitate. Cum expui tu? Cum te vinzi și pe unde?

Danu:
Am câteva apariții, dar nimic foarte important sau esențial, pentru mine. In general, am participat la
expozițiile colective ale grupului de artiști din care fac parte și care se numeste « Creatio ». E situat la Magog și cuprinde artiști foarte diferiți ( unii foarte buni și interesanți ) din regiunea Estrie (Cantons de l'Est). Caută pe internet Creatio, vei vedea. Prima mea expoziție « personală » va fi în noiembrie-decembrie anul asta, la Centre « Azur » (centrul de expoziții al Creatio, la Magog, cca. 30 km de Sherbrooke. Incă o dată, în opinia mea, sunt
artiști foarte buni care sunt quasi-necunoscuți, care
au expus puțin sau deloc, și sunt (o mulțime) de
artiști mediocrii sau proști care au expus și expun o
gramadă, care au liste kilometrice de expoziții, etc.
Nu mi se pare esențial pentru valoare INTRINSECA a
unui artist, lista de expoziții. Van Gogh, de ex. a
expus de câte ori? (de 7-8 ori, din care poate o dată
sau de două ori la expoziții importante precum cea a
Celor XX de la Bruxelles, în ultimii 2 ani de viață)
Sunt sigur, ca dupa criteriul asta, Cabanel sau
Meissonier îl « surclasau » net pe Vincent.
Poate că uneori par arogant in opinii sau lipsit de modestie (pomenind de Picasso și de Van Gogh ca și cum ar fi « colegi » de-ai mei). Adevărul e că nu știu daca voi fi vreodata cunoscut, necum celebru și am deseori îndoieli cu privire la ce fac (desi știu că am anumite talente « înnăscute » care nu-s chiar așa de frecvente). Mă consider un desenator talentat - știu că am talentul asta pe care-l prețuiesc mult la Pascin sau Modigliani, dar și la Van Gogh sau Hokussai.
Habar n-am care va fi destinul meu artistic și dacă va rămâne ceva după mine.

Rameau:
..asta va decide posteritatea. Aș vrea să stiu cum te apreciezi cantitativ. Cu toții cunoaștem axioma marxistă "cantitatea devine calitate". Un exemplu bun este Miro. Are o serie de tablouri care expun o linie ondulată sugerând conturul unui munte în zare. Pânza în sine nu ar fi ajuns la vreun muzeu onorabil din cauza minimalismului ei sever. Dar Miro era un tip practic, a produs incă 8-9 tablouri similare schimbând subtil culoarea liniei și ici-colo înclinarea pantelor. Variațiuni pe o tema dată. Brusc cantitatea a capatat o altă dimensiune. Tu cum stai, cantitativ vorbind?

Danu:
din aprilie 2002 am adoptat sistemul de clasificare și de catalogare a lui Paul Klee. E un sistem
surprinzător de simplu ,de eficace, pentru care îi
sunt veșnic recunoscator…E unul dintre puținii artiști
care au lăsat o evidență exactă și o descriere
«precisă » a propriei opere și a procesului
creator. El incepea în fiecare an, la 01 ianuarie, un
catalog nou în care-și nota toate lucrările demne de a
fi menționate, toată producția pe care o păstra.
Lucrările erau numerotate și descrise (dimensiuni,
technică, suport, data terminarii, tot ce era relevant
în geneza lucrării respective; inclusiv, ulterior,
eventualul cumpărător etc.) și categorisite in 3 mari
categorii: A = lucrări de imaginație (fară model
real); B= lucrările inspirate de un model real și S=
sonderklasse, clasa excepțională, lucrările deosebite,
capetele de serie, lucrările pe care, in general,
le rezerva pentru colecția lui personală sau le vindea
foarte-foarte scump, sperând ca nimeni nu va da atâția
bani pe ele. La sfârșitul anului știa EXACT câte
lucrări a produs și ce anume.
De câțiva ani fac la fel. Am strâns deja 5-6 mari
Caiete Negre cu coperți tari în care am notat toate
informațiile privitoare la producția mea. Deosebirea
față de Klee este că eu am încercat sa fotografiez
sau să scanez (mai nou folosesc un aparat digital
care are rol de fotografie și numerizare simultană
tot ce am produs (s-a mai intâmplat să dau un portret
sau o lucrare înainte de a avea șansa de a o fotografia, mai ales în anii de început, dar acum fotografiez 99%).
Statistic, aveam reproduse 1493 imagini de opere la
sfârșitul lui 2005 iar la ora acestui interviu am 1793 de lucrări numerizate și păstrate în ceea ce numesc Portfolio Arhive. Desigur, majoritatea lucrărilor mele sunt - inevitabil - de mici dimensiuni (neavând condițiile sa fac pânze mari - ceea ce mă tentează foarte tare; am totuși și câteva lucrări relativ mari de 120 cm x 65 cm, de ex.). Dar, având în vedere posibilitățile moderne de reproducere - daca aș avea bani aș reproduce pe format mare lucrări care nu-s mai mari de 20 x 30 cm în realitate; ar fi un experiment extrem de interesant-relativitatea noțiunii de lucrare
originală, copie mărita, etc.

Rameau:
E timpul să ne luăm ramas bun. Iți multumesc pentru aceste prețioase destăinuiri și îți doresc o rapidă, meteorică, recunoaștere. Sper să am privilegiul unor viitoare discuții despre scris, poezie și filozofie.
Mult Noroc Ion Danu!

Danu:
Si eu sper. Fiindca am pomenit pe Chirico, anexez un
autoportret realizat cu inspirație precisă din
Chirico! (e vorba de "The Child's brain -1914- unul din autoportretele lui Chirico - cu amândoi ochii inchiși ,Breton a facut o "interpretare" cu ochii deschisi (1950), eu am facut "un compromis" - un ochi închis, altul deschis, și mi-am pus trăsăturile mele, un pic...Istoria scrisă pe masa e cea a numelui meu de artist, Danu, care, în principiu nu e decât
un diminutiv țărănesc de la Dan.

Rameau:
Si Brancusi era țăran, și părea tuturor un zeu..