Drumul cuvintelor cetelor de strămoși

Totul a început cu mulți ani în urmă, când, citind într-un eseu scris de Vasile Lovinescu despre Ciubăr Vodă, am început să reflectez asupra termenilor care încep cu „CI”: ciubăr, cioc, ciotârnă, ciutură, cișmea, cistic-cisternă, ciuroi, ciur, ciuruc, ciucure, ciaun, ciorbă și mulți alțiii, răspândiți „etimologic” de autorii DEX-ului în limbile turcă, ucraineană, slavă, tătară, bulgară, latină și franceză.

De pildă CIU-BÃR, provine cică din bulgară, dar cum se face că baer, baier (după cum relatează Sebastian Vîrtosu), este cunoscut în dicționarele de limbă franceză încă din sec. XII și înseamnă a deschide, alături de bâillemant (deschizătură) - ca și în românescul „ baierile pungii” ( în DEX el provine din latinescul baiulus - hamal).

Apoi CI-UR din latină(cribrum), care separă ciurucurile (în DEX din turcă) de ceea ce este folositor; UR-ul din cei doi termeni se apropie de un al treilea termen, uruială (cereale măcinate mare, deci care nu trec prin ciur, nu se scurg ca și un fluid; DEX-ul îl consideră din maghiară).

Dar cerealele sunt sămânța, originea oricărei plante; în germană ur’welt înseamnă lume primitivă, iar uruiala este o măcinare rudimentară, primitivă. Tot la fel putem vorbi despre fântâna cu ciutură „sosită” din latină, deși între arhaisme se păstrează cioi și cauc (vas mic de lemn cu coadă pentru lapte sau apa din găleată).

Dacă pătrundem în lumea veche, de acum 5.000 până la 10.000 de ani înțelegem că totul a început în zorii limbii indoeuropene, a cărei păstrătoare este limba sanscrită.

Astfel CI este rădăcina verbului a reuni, a acumula, iar CYU a verbului a cădea, a expulza; ciurul, cisterna, ciaunul, ciucurul, ciorchinele, ciutura, ciuroiul (izvor care curge pe un jgheab), ceașcă, cișmeaua sau ciorba reunesc cele două atribute: de acumurare și eliminare a fluidului. Ul-cior, acel ol (vas) cu ciuroi vine, după DEX, din latină. Pesemne că vasele de lut de acum 8.000 de ani, din neolitic, au așteptat, 6.000 de ani, sosirea romanilor pentru a fi utilizate și a purta un nume; la fel pe turci ca să fierbem mâncarea în ciaun, pe maghiari pentru a da de mâncare la animale uruială - deși istoricii consideră că strămoșii noștri geto-daci au inventat moara de apă, iar semnul ei, zvastica, apare în tot spațiul indoeuropean ca simbol al soarelui și forței creatoare, odată cu primele forme de scriere.

Tot o reunire o repezintă și CEATA, exilată de autorii DEX-ului în slavă, când în sanscrită CITA înseamnă a reuni. Deși prima scriere din lume a apărut la Tărtăria, autorii DEX-ului ne spun că și a CITI (care are și sensul de a descoperi, de a se instrui, a descifra) ne vine din slavă, când în sanscrită CIT este rădăcina verbelor cu sensul de a observa, reflecta, a gândi, a ști. Poate acum vom înțelege că familia termenilor ceată, cetățean, cetate, citadin, civil, civilizație (ce exprimă o reunire, o adunare de oameni, case idei și legi) își au originile într-un trecut pierdut în negura timpului, acel timp scris în ADN-ul nemului uman. Pot spune că dacă în DAR sau DEX nu apare un termen el încă nu poate fi datat. Ofer șansa ca în secolul XXI să „intre” în limba română regionalismele ciotârnă și cicernie, care deși coboară din munții Apuseni, n-au avut onoarea de a găsi un lingvist să le menționeze, dar ele există ciotcă (adică îngrămădeală, mulțime, dar și ciot) - termen folosit uzual de strămoșii mei din Bărăgan care n-au prea avut de-a face cu ungurii (după DEX este un regionalism conform maghiarului csutka).

În cetatea sufletului indo-european se va găsi un cetățean care să refacă drumul cuvintelor cetelor de strămoși, rătăcite în hățișul lingvistic- poate cam artificial creat.