Trebuie să încep să mă îndrept înspre ceva. Un ceva altfel. Indiferent de ideea de altfel. Un altfel de "nu contează"!
M-am trezit între zidurile transparente ale eului meu. Văd prin sticla mânjită de sânge o inima care se zbate în normalitatea funcțiilor ei, resturi de organe în fază incipientă de putrefacție care-și strigă agonia. Parcurgand "pe jos" drumul ajung să remarc că luciditatea și-a păstrat forma paralepipedică unde-mi sunt ordonat rânduite gândurile. De aici trebuie să reiau firul existenței mele. De la ce îmi pare mai sănătos, mai aseptic. Am un drept muribund! Să mă extrag din ce mi-a mai rămas. Este un drept universal. Un drept care nu merită reproșul zeilor și nici al celor care în exilul mediocrității ce-i definește, își imaginează că încă mai "exist" pentru ei.

Goethe spunea: "Lumile zeilor nu au murit, sunt moarte sufletele voastre ..."! Dacă exprimându-mi luciditatea grobian și barbar stăpâneam doar focul și vânătoarea, dacă pășeam desculț și despuiat, dacă erai aleasa tribală acum ar fi fost mai simplu. Te-aș fi contemplat. Tu primeai ofrande. Oricâtă ură ți-ar fi dedicat zeii, ei nu mă obligau la lupte existențiale, nu aveam dispute perverse cu mințile semenilor, nu știam a scrie iubirea și nici a destăinui versificația dulceagă a suferinței. Mă identific cu mila pe care o refuzam în trecut ca sentiment și frustrat de ce mă ucide - in aparență - zâmbesc cu luciditatea demenței care m-a definit până ieri. Nu-mi amintesc ca vreodată singurătatea să-mi fi fost atât de vitală și nici atât de benefică. Știu că nimic nu este acum real. Nu este nici coșmar, nu este nici feerie. Nu știu cum pot defini anormalitatea mea, dar știu că de unde mă aflu privind prin aceeași sticlă mânjită, eu mă simt un vid ce trebuie salvat sau înlăturat. În caz definitoriu și ultimativ, vidul trebuie cumva substituit cu o stare, cu un dispreț, cu o iubire, cu o ură.

Mă educ într-un nou context, ceva străin mie. Pendulez undeva între reacțiile chimice ale trăirilor mele și proiecțiile exterioare ale acestor reacții. Trăiesc o luciditate nedefinitorie dar suficient de lizibilă pentru a ști unde mă situez. Ce-mi pare incert azi, mâine îmi va părea blasfemie! Pășind înaintea gândurilor mele, revelația certitudinilor imi relevă liniștea profundă ce va precede un alt eu. Atingerea zeilor m-a ars ca fierul înroșit. Atingerea lor îmi este stigmat. Mi-au blestemat vidul. Aici îmi port zâmbetele fără lacrimi, fără tristeți, fără identitate. Sunt vidul ce-și caută substituția.