La ceas de seară ajuns în singurătatea zidurilor mele, dispunerea și aplecarea către existență îmi este inevitabilă. Refuzul mentalului de a-mi împăca afectul îmi provoacă cele mai mari orori. Gândurile fărâmițate îmi iluzionează liniștea zilei de mâine. Ca și oricare element al rasei cu rațiune fiind conceput din două jumătăți care refuză să-și completeze defulările voi sfârși în zvârcoliri patetice fără de răspuns. Cei doi eu refuză a-și declara apartenența ceea ce îmi face misunea de a mă împăca cu mine tot mai dificilă cu fiecare minut petrecut în singurătate. Refuzul celor două jumătăți - care mă alcătuiesc - de a stabili o cale de comunicare îmi amplifică disprețul față de cei care reușesc să se împace cu ei inșiși.
Mentalul îmi impune să fiu obsedat de suferința altora, dar îmi cere să nu o simt vreodată. Să îmi asum calitatea de observator dar să nu mă implic nici măcar cu un sfat. Să notific , să cuantific și să reproșez în timp suferințele celor care mi se destăinuie. Să învăț a fi capabil de trădare pentru a mă integra perfect în sistemul social din care provin. Oricat aș nega, în momentul în care voi trăda voi fi trădător și voi face publice trădarea și trădătorul.
Afectul crează anticorpii angrenați în lupta cu mentalul. Afectul îmi somează sentimentele să stea la vedere. Să-mi combată și chiar să-mi alunge ideile - produs al rațiunii. Afectul îmi strigă să iert, să mă implic și să mă ofer celor îngenunchiați de nevoi. Să iau aspura mea suferința celor neputincioși.
De 30 de ani mă uit la mine pe gaura cheii. Lumea este bine așezată în locașurile ei. Identic și eu în jumătățile mele. Câtă desfrânare cere de la mine afectul. Și câtă minciună și izolare îmi cere rațiunea. Am învățat de la semeni, că răul îl crezi și îl accepți doar după ce a fost creat. După ce devine vizibil. Și atunci, “ ce mai poți face cu el!? ” -îmi întreb rațiunea!? “ Cum îl mai poți evita!? ” – îmi întreb afectul. Rațiunea mă ispitește fără să-mi ceară compromisuri. Afectul mă compromite. Orice aș alege, dacă voi fi prins va trebui să mă dezic de mine. Straniu!
Aceleași lupte. Aceleași zârcoliri. Îmi este greu să mă împac cu mine. Îmi este imposibil să uit cine sunt. Ambele jumătăți îmi aparțin. Sunt obligat să îmi declar apartenența. Să uit jumătatea cea mai îndepărtată de mine …