SÃPTÃMÂNA NEBUNÃ

Până și mintea, refuză să mai gândească limpede. Picioarele alergau nestăpânite, de colo, colo. Locașul, buzunărașul pentru ceas, era tocit, aproape ferfeniță. Timpul, era cantitatea de bază ce trebuia respectată. Nimic nu se putea raporta la altceva, decât la timp. Cel care scoate sarea din om și-o transformă în lucrul bine făcut, bine calculat. Și n-ar fi nimic dacă toate s-ar opri din ticăitul lor, iremediabilul ar sabota și alergarea s-ar produce la loc.
Mașini, asta suntem, mașini ce se prind de mâinile noastre și ne jupoaie de piele, rând pe rând, otrăvindu-ne viața. Visăm către înaltul cel mai oxigenat, dar nu, acesta nu se întâmplă și cădem în nemișcarea diformă a vieții. Da, mai precis suntem prinși de irealul care se naște în mintea noastră și ne minte bucată cu bucată, până suntem gata să abdicăm pentru marele ospăț, cu cei reprezentativi în tot ceea ce ne face bine, zicem noi.
Sufragiul este dincolo de orice comunicație cu interesul personal, se produce ruptura între uman și inumanul care își ia locul repede. Locul adâncind și mai rău situația, care este din ce în ce, mai gravă.
Petrecerea nu se termină atât de ușor, sub ceea ce numim fericire se ascunde în fapt neîncrederea în tot ce este între noi și cei din jur. Zidul gros și înalt, este atât de compact, că rămânem singuri cu el și nu ne mai putem bucura de ceea ce ne dă acea stare de vârf.
Noi care am luptat până atunci pentru carieră sau așa zis-a noastră carieră, acum am devenit și suntem izolați de propriul nostru zid. Propria noastră construcție este hotărâtă să ne țină la distanță, mintea noastră este atăt de încețoșată, încât suntem reclamați că privim cu spatele către orizontul, către ceea ce ar trebui să fie deschidere, dacă-i putem spune așa. Figura nu ține mult, pentru că vine colegul nostru, care rezolvă fenomenul, cu totul și cu totul, nesatisfăcător pentru noi. Iată-ne pe vechiul nostru drum, întâlnindu-ne cu vechile noastre cunoștințe, pe care nu le-am văzut până atunci, nu ne-a lăsat zidul nostru nenorocit.
Vrem în continuare să păstrăm aceeași distanță și prelegere de bună seamă, dar prietenul ne bate înțelegător pe umăr, zicându-ne că viața este o târfă greu de satisfăcut. Încercăm să ținem, ambițioși distanța de rigoare, dar prietenul care până atunci a încercat să ne trezească, acum renunță și ne lasă în plata Domnului să hotărâm singuri. Se uită încă în urmă, nevenindu-i să creadă că locul acela de sus, a putut să ne otrăvească în halul acesta.
Rămânem blocați, pentru că nu știm de ce și de unde ni se întâmplă toate acestea. Oare acea putere, ne-a făcut să devenim persoana imposibilă, inoculată cu virusul atât de otrăvitor, care ne-a izolat de ce a fost mai bun; oameni, oamenii adevărați care nu au judecat niciodată omul după înfățișare, îmbrăcăminte sau altele, l-au judecat pur și simplu după ce a scos pe gură. Iată acel fenomen, care nu este altceva, decât cartea de vizită și biletul către satisfacțiile nemaipomenite, potrivite cu orice formă de gândire, cu orice minte bolnavă, pierdută undeva în ungherele întunecate ale unui sertar închis de propria mână, da; cuvântul.
Ni se pare totul atât de simplu când privim de la distanță, dar suntem conștienți până la urmă, că nu este altceva care să ne poată aduce mai aproape de ceea ce suntem. Seminția, cuvântul, ne poate scoate de acolo de unde suntem închiși, fără să vrem.
Încercăm să zâmbim uitându-ne în spate și abia atunci ne dăm singuri seama, că acele vorbe goale, fără tabloul de rigoare, n-au nicio valoare. Își ating scopul greu, pentru ele sunt hotărâtoare, dar imaginea este…
Zidul ne urmărește peste tot, este cu noi pentru că l-am construit cu mâinile noastre, cărămidă cu cără- midă, nedându-ne seama că vom fi prizonieri, în propria noastră fortăreață, care ar fi trebuit să ne apere de ceea ce ne făcea rău, din punctul nostru de vedere. Construcția s-a făcut zi de zi, ceas de ceas și iată și-a atins ținta, a devenit reduta greu de cucerit, chiar și pentru cei mai buni prieteni.

Dragoș NONCIU