Cose turche!


Atunci când vor să se scoată în evidență, stări de confuzie sau brambureală, în Italia se spune scurt- Cose turche!
Această formulare, cred că se potrivește perfect, stării de fapt din lumea politicii românești;atât cea actuală, cât și cea trecută.
Tot acest talmeș-balmeș, sporește din zi în zi, asemeni bulgărelui de zăpadă, autoalimentându-se într-o succesiune amețitoare și penibilă totodată, pentru imaginea pe care o oferă întregii lumi acest spectacol brut.
Îmi este imposibil să cred; orice ar spune sau ar face, actorii acestei tragi-comedii, că pot fi diferențiați, după arhaicul model al personajelor negative și pozitive.
Întreaga scenă este cotropită de promiscuitate și mizerie umană, în tonuri cenușii; la fel ca apele tulburi în care pescuiesc protagoniștii. Fiecare se străduiește să scoată în evidență petele celorlalți, făcând abstracție totală de ale sale și de faptul că priviți mai de aproape sau mai de departe, toți par a fi o haită de dalmațieni. Nu cred că măcar unul, ar putea să spună în urma celui mai sumar proces de conștiință, că este mai îndreptățit decât ceilalți, să ridice și mai ales, să arunce cu piatra.
În ciuda acestui fapt, acestea zboară în toate direcțiile, mai ceva decât roiurile de țânțari prin Deltă.
Că mai apoi, sfârșesc cu o regularitate de metronom tocmai în capul care le merită cel mai puțin; adică al populației,- obligată să suporte costul oalelor sparte și al geamurilor, prin care ne privesc condescendent străinii- este un amănunt pe care nu pare să-l bage nimeni în seamă; chiar și atunci când asemenea manifestări, dau apă la moara contestatarilor admiterii României în cadrul Comunității Europene. Acum, după multașteptata noastră aderare, politicienii, în loc să-și suflece mânecile; (chiar și la propriu, evitând astfel să-și murdărească scrobitele cămăși albe), apucându-se temeinic de treabă, așa cum se cuvine unor cârmuitori ai neamului, fac de toate, numai ce trebuie, nu.
Urmărind disputele cu iz mafiot, (căci, doar de la Râm ne tragem), stau și mă gândesc, cui folosește această "cafteală" generalizată; decupată parcă dintr-o rocambolescă reglare de conturi, ale unor "mardeiași" de mahala.
Cât timp va mai trebui să treacă, până când nu ne vom mai rușina că suntem români; ca și când acest lucru ar putea să fie asimilat cu o boală rușinoasă? Mai are rost să ne mirăm atunci când suntem priviți peste tot, ca un fel de rasă semicivilizată, compatibilă traiului în junglă? Faptele vor fi mereu, mult mai elocvente decât vorbele, care încearcă să ofere lumii, iluzia unui tablou idilic al unei țări, diverse de cea care se complace să se tăvălească permanent, în noroiul decadenței umane.
Vreau să fiu bine înțeles. Când fac asemenea comentarii, nu vreau să aduc vreo știrbire țării; ci doar să scot în evidență, mârșăvia celor care o conduc, sau au condus-o până acum, în anii de după 1989. (Ce a fost mai înainte, este o poveste de o cu totul altă factură, pe care cred că am să v-o spun într-o zi, ca să puteți înțelege mai bine, supărarea mea actuală.)
Vorbind de cei din zilele acestea, pot să spun, că sunt toți, fără excepție: O apă și-un pământ. Aș putea fi suspectat de o naivitate patologică, dacă mi-aș imagina, că există printre ei, măcar unul care să nu fi făcut avere în mod ilicit. Cineva, mi-a spus odată, că România este cea mai bogată țară din lume; iar afirmația lui mi s-a părut aberantă; dar după ce mi-a servit argumentul de rigoare, am fost obligat să-l cred. Care este acesta, am să vi-l spun și vouă, după care, vă las să judecați singuri valabilitatea lui. "În România, se fură de când e Lumea și Pământul, și tot a mai rămas câte ceva nefurat...încă."
Nu trece o zi; fără să aud pe la știrile tv. că a mai fost eliberat din închisoare, vreo figură celebră, care a confundat, din motive de dioptrii neadecvate- gândesc eu- averea țării, cu pușculița proprie; însușindu-și fără jenă,(asta ar mai lipsi!!), sume astronomice, dacă le raportăm la nivelul general de trai din România. Explicația acestor decizii, cel puțin, bătătoare la ochi; constă, nici mai mult nici mai puțin, în "buna purtare" a acestora.
Dacă nu am vărsat lacrimi de compasiune, ascultând amănunte despre destinul "crud", al acestor "elemente pozitive"- pe care nu știu de ce nu s-a gândit nimeni să le deie drept exemple demne de urmat, la orele de Educație civică,- de vină este doar faptul, că niciodată nu aveam batista la îndemână.
Cum să mai aibă lumea încredere în imparțialitatea Justiției românești; când hoții sunt eliberați- ca să se poată bucura în tihnă de roadele "muncii" lor- iar o bătrânică de printr-un sat din Moldova, este condamnată pentru "furtul" a două rațe...rătăcite.
Dacă tot traversăm o perioadă a referendumurilor, am să propun și eu unul- utopic, din păcate- prin care să solicit răspuns la următoarea întrebare: Nu ar fi de preferat, ca Guvernul și Parlamentul, să fie înlocuite de Sfatul bătrânilor, ca pe vremea lui Burebista?
Ar mai fi de adăugat, o mulțime de lucruri, la cele scrise aici; însă, mă opresc, fulgerat de senzația inutilității discursului meu, asemănător luptei cu morile de vânt.
De ce oare, trebuie să se renască periodic, câte un Don Quijote; chiar dacă Cervantes a murit demult?!...
Qven sabe?!...