Peste pietrele cubice ale anilor se prelinge un firicel de ură.În calea lui se adună mizeriile din fiecare om și se învolburează, creând un torent ce străbate distanțe și timp, cu viteze amețitoare.
Ajuns în canalul scursurilor,după ce detună într-o cascadă asurzitoare,se combină cu toate mizeriile umane și împreună cu apa curată a vieții naturii,se purifică filtrându-se prin nisipul mișcător de iubire.
Boabele de iubire,cristalizate în suflete inocente de copii,
acumulează prin fiorul vieții, greutățile și bucuriile cotidiene după care cad în mocirla urii înecăcioase.Câștigă partea care iese la suprafață și rezistă în confruntarea dusă la nesfârșit între iubire și ură,ajutată fiind de conștiința fiecăruia și de traseul urmat pe cursul ascendent
al vieții.
Ura creează iubire iar iubirea se transformă în ură.Răul și binele se urmăresc și se atacă permanent.Cele două roze războinice au o valoare devastatoare când se confruntă în interiorul singularului.Sufletul se rupe în două și se tulbură evoluția sa normală,doritoare de cunoaștere și liniște.
Explozia provocată de cele două fitile,colorate în alb și negru,ajunge să distrugă multe,foarte multe suflete,având putere în funcție de încărcătura emoțională și locul deflagrației.
Ciclul vieții se încheie cu dorința de iertare în sine și iubire,cu suport,puterea de a crede.
Ura șerpuiește cătrănită și neajutorată prin locuri murdare,încărcate de negativ la superlativ,iar omul,prin firea sa,o readuce în prim-plan înfruntând-o continuu cu iubirea.