Termenul de morală are origine latină, mos – mores însemnând obicei, obișnuință, morav. Inițial, și termenul de „etică”, cu etimologie greacă (ethos), desemnează aceleași lucruri. Specializările ulterioare ale sensurilor permit ca, astăzi, să înțelegem prin etică teoria filosofică și/sau științifică asupra moralei, adică ansamblul constructelor conceptuale prin care se explică structura, temeiul și rigorile experiențelor practico-spirituale ce constituie planul moralității trăite, reale. Riguros vorbind, morala este obiectul de studiu al eticii, chiar dacă în întrebuințarea lor cotidiană cei doi termeni par a avea aceleași semnificații.

Friedrich Nietzsche (1844 – 1900), supranumit și „profetul supraomului”, provoacă prin geniul său o nouă paradigmă în cadrul filosofiei. El pune sub semnul întrebării întreaga filosofie europeană, pornind de la Socrate, considerând că aceasta o apucase pe un drum greșit. Reușește să fondeze o filosofie coerentă, folosindu-se de aforisme sclipitoare, filosofice și totodată poetice, dovedind autenticitate în gândire și scriitură.

Nietzsche pune în lumină judecățile morale care guvernează elaborarea sistemelor de gândire și demostrează că acestea sunt expresia unei subiectivități evaluatoare. Orice filosofie se elaborează după un sistem de valori care nu este nici adevărat, nici fals, dar care traduce interesele celui care o produce și care crede în ea.

Antecedentele și ceea ce va urma ajută la o conturare limpede a temeiurilor morale ale lui Nietzsche. Oamenii nu sunt egali și nici nu trebuie socotiți egali, existând superiori și inferiori, stăpâni și sclavi. Astfel se nasc conceptele de morale de stăpâni și morale de sclavi: „În peregrinarea mea prin tot felul de morale, mai subtile și mai grosolane, care au stăpânit până acum sau mai stăpâ­nesc încă pe pământ, am găsit anumite trăsături care revin mereu împreună, conexate; astfel că în cele din urmă mi s-au deslușit două tipuri de bază, iar în fața privirii mi-a apărut o deosebire fundamentală. Există morale de stăpâni și morale de sclavi” (F. Nietzsche – „Dincolo de bine și de rău”).

Deosebirea dintre cele două morale o reprezintă voința de putere care, pentru filosoful german, este substratul metafizic al vieții și, prin identitate, al ființei. Astfel, aristocratul (stăpânul) este cel care creează, cel care violentează, obținând prin forță ceea ce i se cuvine, „el fiind acela care conferă cel dintâi prestigiu lucrurilor, care creează valori”. Abundența de putere este o intensificare a activității conștiinței și care determină actele umane. Acestea au întotdeauna ca axă de raportare propria ființă, ridicată la rangul de a fi ceea ce este cu adevărat „omul puternic, stăpân asupra lui însuși”. Sclavul – cel asuprit, oprimat, rob, indecis și istovit – exprimă o suspiciune pesimistă față de condiția umană în totalitatea ei; este invidios pe virtuțile celor puternici, sceptic și suspicios în privința „bunurilor” prețuite de cei puternici. În acest mod, modestia, răbdarea, hărnicia nu sunt decât instrumente destinate înlăturării poverii existenței care-l obligă la o competiție crudă prin adevărul ei.

Morala sclavilor e una a utilității, cuprinzând și năzuința spre libertate și spre fericire, spre deosebire de morala stăpânilor, care exaltă respectul și devotamentul. În ceea ce privește relațiile dintre cele două categorii sociale, morala stăpânilor consideră că aceștia trebuie să se raporteze la sclavi nu după normele cultivate între stăpâni, ci după alte criterii, amorale, situate dincolo de bine și de rău.

Atunci când oamenii își cunosc nevoile, ei nu mai sunt niște sclavi cuminți. Din momentul în care sclavii au devenit conștienți de nedreptatea ce le este adusă de către stăpâni prin comportamentul acestora, ei au început să se revolte – revoltă născută din pricina resentimentului: „Răscoala sclavilor în morală începe acolo unde le ressentiment însuși devine creator și generator de valori: resentimentul unor ființe cărora adevărata reacție, anume fapta, le este interzisă și care numai printr-o răzbunare imaginară încetează să facă rău” (F. Nietzsche – „Despre genealogia moralei”)

De-a lungul timpului, cele două tipuri de morală nietzscheană au suferit metamorfozări. Astfel, a luat naștere justiția, sentimentul de dreptate și nevoia de a pedepsi pe cei care încalcă regulile acestora. „Ideea de astăzi – afirmă filosoful – atât la îndemână și aparent atât de firească, atât de inevitabilă, folosită pentru explicarea felului cum s-a făurit pe lumea asta sentimentul de dreptate, anume ideea că , este de fapt la om o formă târzie, ba chiar și rafinată, de judecare și deducție” (Despre genealogia moralei).

Fidel spiritului metodei genealogice puse la punct de Nietzsche, Michel Foucault (1926 – 1984) tratează în opera sa „A supraveghea și a pedepsi” problema puterii, istoria puterii penale. Foucault, așa cum a observat Gilles Deleuze, „inventează o nouă concepție despre putere”, având în vedere puterea modernă, apărută în Occident în amurgul Vechiului Regim și urmărită în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea și primele patru decenii din secolul al XIX-lea. Filosoful francez anunță, sub formă interogativă, chiar pe pagina de gardă a operei, intenția unei „genealogii a moralei moderne pornind de la o istorie politică a corpurilor”. Ansamblul proiectului rămâne în esență foucaldian, cu toate că retorica e nietzscheană.

Prin studiul său asupra practicilor și discursurilor asociative (psihiatria, medicina clinică și teoria penală), structurat de un scepticism etic și ontologic, Foucault realizează că puterea și cunoșterea sunt indisociabile, această chestiune fiind pusă și de către Nietzsche: „omul care poate promite – cel care stăpânește în sinea lui o conștiință mândră și vibrantă pentru ceea ce a reușit și a devenit parte din el; de fapt conștiința puterii și a libertății, sentimentul desăvârșirii, caracteristic omului în general. (...) Cunoașterea mândră a extraordinarului privilegiu al responsabilității, conștiința acestei rare libertăți, a acestei puteri asupra propriei persoane și asupra propriului destin, a coborât la el până în adâncurile ființei sale și a devenit instinct, un instinct dominator.” (Despre genealogia moralei)

Evenimentul constitutiv al caracterului disciplinar al societății moderne îl constituie apariția științelor omului, care, datorită psihologiei, psihiatriei, și mai ales criminologiei (așa cum ilustrează Foucault în „A supraveghea și a pedepsi”) sau chiar a sociologiei, promovează cunoașterea oamenilor pentru a-i domina mai bine; pe scurt: îi obiectivează într-o cunoaștere (savoir) pentru a-i supune într-o putere (pouvoir).

În „A supraveghea și a pedepsi”, filosoful arată explicit în ce fel o nouă formă de putere a fost pusă la punct în „societățile disciplinare”, și mai ales în ce fel tehnicile sale de putere n-ar fi putut să se perfecționeze fără sprijinul cunoașterii pe care o elaborează științele omului. Închisoarea este descrisă aici ca instituție tip în care se arată și se joacă articulația savoir-pouvoir. Deși științele omului pretind că nu sunt animate decât de o voință de adevăr (și că se eliberează de orice relație de putere), investigația genealogică nu decelează în definitiv în spatele acestei voințe decât o voință de a putea sau (pentru a relua o formulă care să poată da seamă în chip eminent de nietzscheanismul profund al lui Foucault) o voință de putere.

Foucault justifică utilitatea delicvenței: statul modern avea nevoie să-și impună una din noile instituții, poliția. Aceasta a început să „câștige teren” în societățile moderne prin exagerarea abilă și popularizarea mediului delicvent. Potrivit lui Foucault, după descompunerea și dispariția Vechiului Regim, în a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, evoluția istorică a puterii penale cunoaște un punct de inflexiune, trecându-se de la o putere tradițională la una specifică burgheziei, putere ce își propune să elimine ilegalismele populare. Însă pedepsele din Vechiul Regim, supliciile reprezentau cea mai clară expresie a barbariei șocante de care este capabil un om, de multe ori acestea fiind mai imorale decât faptele comise de către cei supuși pedepselor. Dar acestea erau motivate ca răspuns de răzbunare împotriva lezării autorității. Întreaga scenografie a execuțiilor publice crea un cadru în care se restabilea suveranitatea monarhului, atrăgând o mulțime de „spectatori” ca și cum „pedeapsa mare este și ea încărcată de sărbătoare” (Nietzsche). „Este un fenomen inexplicabil amploarea pe care o are imaginația umană în ceea ce privește barbaria și cruzimea” (Jaucourt). Morala ca principiu de acuzare nu este, așadar, decât un pretext pentru răzbunare.

Urmărind „metamorfoza metodelor punitive” (Foucault) se poate observa că accentul nu mai cade pe răzbunare și pedepsire, ci pe supraveghere și terapie. „Cu alte cuvinte, susține Foucault, se pedepsește dintotdeauna, se supravegheză doar de la începutul modernității” (DE, II, 793). Astfel, magistrații devin un fel de „ingineri ai sufletului omenesc”, accentul căzând mai mult pe interioritatea delicventului, nu numai pe faptele acestuia – caz întâlnit până și în operele literare, cum ar fi „Străinul” de A. Camus, în care personajul principal, Meursault, în procesul asupra crimei comise i se investighează comportamentul și starea sufletească de dinaintea faptei, fiind condamnat mai mult pe baza acestora.

Metamorfoza se remarcă în operele celor doi filosofi, Nietzsche – „Despre genealogia moralei”, și Foucault – „A supraveghea și a pedepsi”, prima ținând locul unui incipit, trecându-se prin cea de a doua și ajungându-se la o istorie a tipurilor de pedepse: „Pedepasa ca mijloc de a face nedăunător, de a preveni alte daune. Pedeapsa ca răsplată pentru dauna produsă păgubașului într-o formă sau alta (inclusiv sub forma unei compensații afective). Pedeapsa ca îngrădire a unei tulburări de echilibru pentru prevenirea extinderii tulburării. Pedeapsa ca insuflare a fricii față de cei care hotărăsc pedeapsa și o execută. Pedeapsa ca un soi de compensație pentru avantajele de care până atunci s-a bucurat infractorul (de pildă când acesta este utilizat ca sclav într-o mină). Pedeapsa ca mijloc de eliminare a unui element degenerat (în anumite împrejurări a unei întregi ramuri, cum este cazul în dreptul chinez: așadar, ca mijloc de păstrare a purității rasei sau de menținere a unui anumit tip social). Pedeapsa ca sărbătoare, deci ca siluire și batjocorire a dușmanului în sfârșit înfrânt. Pedeapsa ca mijloc de amintire fie pentru cel care o îndură – acea așa-zisă a lui, fie pentru martorii la execuție. Pedeapsa ca plata a unui onorar stabilit de către puterea care-l protejează pe răufăcător de excesele răzbunării. Pedeapsa ca un compromis cu starea de răzbunare primitivă, în măsura în care aceasta din urmă continuă prin neamurile puternice care o pretind ca pe un privilegiu. Pedeapsa ca declarație de război și ca măsură de război împotriva unui dușman al păcii, al legii, al autorității, considerat a fi periculos pentru comunitate, ca unul care încalcă tratatele și condițiile de existență ale respectivei comunități și care e combătut ca răsculat, trădător și încălcător al păcii, cu mijloacele pe care i le pune în mână războiul” (Despre genealogia moralei). La fel ca predecesorul său, Foucault ilustrează în opera sa metamorfoza pedepsei de-a lungul istoriei: „Atenuarea, în decursul ultimelor secole, a severității penale este un fenomen bine cunoscut de istoricii dreptului. (...) Dacă penalitatea, în formele ei cele mai drastice, nu se mai adresează corpului, atunci care este obiectul ei? Răspunsul teoreticienilor – al acelora ce inaugurează, către 1760, o perioadă ce nu s-a încheiat încă – e simplu, aproape evident. Pare a fi conținut chiar în întrebare. Nu mai e vorba de corp, ci de suflet. Caznelor ce distrug corpul trebuie să le ia locul o pedeapsă ce acționează profund asupra simțirii, gândirii, voinței, înclinațiilor. (...) Apariția justiției punitive de acum înainte să acționeze asupra acestei realități necorporale. (...) Obiectivul cărții de față: o istorie corelativă a sufletului modern și a unei noi puteri de a judeca; o genealogie a actului complex științifico-judiciar pe care puterea punitivă se sprijină, din care își extrage justificările și regulile de funcționare, prin care își extinde efectele și în spatele căruia își disimulează exorbitanta singularitate. (...) Dar să nu ne înșelăm; n-am înlocuit sufletul, iluzie a teologilor, cu un om real, obiect de cunoaștere, de reflecție filosofică sau de intervenție tehnică. Omul despre care ni se vorbește și la a cărui eliberare suntem invitați să participăm este deja în el însuși efectul unei aserviri cu mult mai profunde decât el. Un îl înlocuiește și-l face să existe, suflet care este el însuși un element al dominației pe care puterea o exercită asupra corpului. Sufletul, efect și instrument al unei anatomii politice; sufletul, ca închisoare a trupului” (A supraveghea și a pedepsi).

De-a lungul timpului, metodele de pedeapsă, precum și tipul de morale existente în cadrul societăților, au suferit schimbări majore. Stăpânul din morala nietzscheană a devenit puternicul, înstăritul, patronul zilelor noastre, iar sclavul – săracul, muncitorul, subalternul. Nevoia de siguranță, de securitate, de ordine, a dus la nașterea justiției și a pedepselor, ajungându-se la aplicarea de pedepse sufletului, potrivit lui Foucault, după ce sute de ani de-a rândul barbaria și cruzimea au stat la baza supliciilor corporale la care erau supuși „răufăcătorii”. Evoluția a avut loc datorită echilibrului ce s-a stabilit între cele două morale (apariția sindicatelor pentru a lupta pentru cei exploatați) și a „umanizării” pedepselor aplicate. Astfel, societatea autohtonă s-a conturat, transformându-se în cea în care trăim azi.


***


Bibliografie


„Despre genealogia moralei” – Friedrich Nietzsche, Ed. Echinox, Cluj, 1993
„A supraveghea și a pedepsi” – Michel Foucault, Ed. Humanitas, Buc., 1997
„Dincolo de bine și de rău” – Friedrich Nietzsche, Ed. Teora, Buc., 1998
„Marii filosofi contemporani” – Alain Grad, Ed. Institutul European, Iași, 2001
„Filosofia de la iluminism până astăzi” – Robert Zimmer, Ed. All Educational, Buc., 2001
„Filosofie – Sinteze și analize” – Ioan N. Roșca, Ed. Eficient, Buc., 1997
„Analize și aplicații filosofice” – Nicolae Stan, Ed. All Education, Buc., 1998
Manual de filosofie – Adrian-Paul Iliescu, Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1994
Manual de filosofie – Adrian Miroiu, Mihaela Miroiu, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A, 1992