(*)Se propune cuvântul "trezărire" în înțelesul tresăririi urmată de trezire și de întrezărire, ca justificare a actului poetic. Trezărirea este luarea la cunoștință de către om a poeziei din sine însuși și presimțirea poeziei din ceilalți.

Mă uit în ochii pe care îi privesc și văd că ei, ca și cuvintele, transportă idei.

Am privit până mi s-a uscat retina și tot n-am putut să clipesc.(Poate că atunci am orbit. Poate atunci…)

Iar lacrima, ce e ea altceva decât sângele sufletului. Un sânge care nu cunoaște cicatricea eliberatoare. Un sânge care nu știe decât să curgă și să sece.

Privirea este singura acțiune umană abstractă pe care o putem vedea.

Raza care mă străbate nu are sursă și nu are țintă. Ea este. Ea mă face să cred că sunt. Eu însă nu sunt. Eu călătoresc. Eu nu plec. Eu nu sosesc.

Am crezut că sunt lumânare: capul topindu-mi trupul. De fapt și capul și trupul mi le topește altceva, altcineva, altundeva.

-Crezi în Dumnezeu? m-au întrebat judecătorii.
-Singura mea religie este cunoașterea de sine, am zis. Dumnezeu nu este decât divinitate iar ea, divinitatea este risipită în noi. În mine și în tine, frate, există divinitate. Amintește-ți toate durerile de care ți-a fost dor. Dragostea bunăoară. Moartea bunăoară.

Nu mă aștept ca Dumnezeu să fie foarte subtil, dar nu exclud această posibilitate.

Doamne al mutărilor inteligente, de pe această tablă de joc te rugăm, nu pierde această partidă!

Poate că nu de inspirație am nevoie ci de expirație ca replică a inspirației. Acum sunt în starea de cuvânt. Urmează să fiu în stare de cuvânt pentru a mă putea rosti. Abia apoi vine aspirația.

Legarea cuvintelor nu este întotdeauna o împletire de funii de alpinist ci, adesea, o rupere din corzi și o plimbare prin neant.

De ce ne obișnuim copiii să învețe poezii pe de rost fără ca nimeni, dar absolut nimeni să le spună apoi, la timpul potrivit, că nu memorarea înseamnă poezie ci memoria? Memoria speciei adică. Aseară am citit o poezie a bătrânului mort la 30 de ani Esenin și nici un vers n-am reținut din ea. Dar azi, dragii noștri, m-am împăcat cu mama. Noi doi, ea și cu mine, după o viață în care ne-am chinuit unul pe altul, vorbindu-ne fără să ne auzim de fapt niciodată, ne-am împăcat pentru că și ea, deodată, s-a împăcat cu mine.
De la el am aflat și am acceptat că o mamă nu-și dorește niciodată ca fiu un poet.
Din inerție numai, din comoditate, dezgust, ușurătate, conștiința noastră rămâne pe nesimțite impregnată cu convingerea că o poezie este "atuncea când" știi să o reciți pe de rost, adică "Bravo tată (mamă)! Ce băiat deștept!". Noi știm și credem încă în bomboanele pe care le vom primi dacă spunem corect și la timp poezia învățată. De aceea mulți dintre noi zâmbim superiori, în colțul gurii, la maturitate neghioabă, la auzul cuvintelor "poezie" și "romantic". Sigur că poezia nu e de mâncare, sigur că nu cu poezie se satură copiii urlători, sigur că nu din poezii se nasc cariere strălucite și nici vile cu jeepul la scară , dar ajuns o dată în fața oglinzii, călcând printre jucării, strigat din bucătărie cu năduf, cu telefonul sunând probabil de la slujbă, cu chitanțele neplătite pe masă și amintindu-ți că nici măcar țigări nu ai, nu vezi privindu-te în ochi, că nu mai ești acolo?

Unde adică?

În tine adică.

Poezia, dragii noștri, e bună ca să te speli de moarte cu ea.
Alții cu ale lor.

- Dar dacă poezia nu are nevoie de vers atunci de ce confundăm uneori poezia cu versurile ei?
- Pentru că adesea sufletul cântă iar versul încearcă să îngâne melodia. Dar dacă ai urechi de văzut și ochi de pipăit atunci nu ai nevoie de versul îngânător.

Există clipe și în aceste clipe există oameni care, atunci când te privesc, îți confirmă existența. Ochi care se uită nu la tine ci prin ochii tăi, în tine, cu ușurința involuntară a păsării înălțate brusc în zbor, printr-o mișcare simplă, de neînțeles pentru inteligența "superioară" a speciei noastre.

Ceea ce mă locuiește și ceea ce mă pustiește, ceea ce mă destramă și ceea ce mă împletește la loc, ceea ce mă comprimă și ceea ce mă întinde, ceea ce mă torsionează și ceea ce mă eliberează, ceea ce mă înmoaie și ceea ce mă scutură ca pe un steag spălat într-un lighean de lacrimi stătute, ceea ce mă flutură și ceea ce mă împăturește cuminte într-un sertar, ceea ce mă coboară și ceea ce mă înalță, ceea ce mă ține și ceea ce mă doboară, ceea ce mă duce în și ceea ce mă aduce din depărtări, ceea ce mă copilărește și ceea ce mă îmbătrânește, ceea ce mă amuțește într-o încordată ascultare de gânduri și ceea ce mă face să-mi arunc urletul în mine, ceea ce mă mângâie blajin pe tâmple și ceea ce mă pălmuiește, ceea ce mă trezește din somn, din amorțeală, din beție, și ceea ce mă adoarme, amorțește, îmbată, ceea ce mă luminează, ceea ce mă întunecă și ceea ce mă orbește, ceea ce mă arestează și ceea ce mă eliberează dintr-o clemență inexplicabilă, ceea ce mă domină și ceea ce mi se supune, ceea ce mă șoptește și ceea ce mă strigă, ceea ce mă plutește pe mări înnoptate printre ghețari și ceea ce mă scufundă în ele, ceea ce mă arde și ceea ce mă stinge, frământarea între ceea ce sunt și ceea ce nu sunt, fiind, ceea ce mă soarbe și ceea ce mă scuipă cu putere, înainte, în viața concretă, ceea ce mă face să sper și ceea ce mă face să mă prefac că uit, toate astea, toate acestea și toate celelalte multe, atât de multe încât odată și odată vor putea fi spuse prin cuvântul spre care tânjim, adie uneori dinspre Vestnordvest.

Senzația este de vomă. Vomitarea din inimă în creier.

Nimeni nu e liber. Nu de libertate am nevoie ci de senzația, de ideea de libertate!

Ceea ce mă face să respir nu e aerul. Ceea ce mă face să sper nu e speranța. Ceea ce mă face să cred nu e credința. Ceea ce mă face să văd nu e lumina.

Da, sunt egoist! Ce să fac dacă, oriunde aș merge, cercul orizontului merge odată cu mine, cu mine - centrul lui? Poate nu e o problemă de caracter ci de astronomie: Nu eu sunt egoist, planetele sunt rotunde.

Două repere:
Dacă cei din vechime căutau marginea lumii peste mări și țări, aveam să aflăm și știm că ea este exact acolo unde calcă pașii noștri: pe fundul prăpastiei, pe vârfuri de munte sau pe oglinda mării - uită-te pe unde calci - acolo este marginea lumii.

De ce înmormântările nu mă întristează? De fapt ce plângem la căpătâiul unui mort drag?
1. Plângem trupul: suferința fizică dinaintea morții; umilința la care îl vor supune viermii;
2. Plângem sufletul: îngrijorarea lui față de necunoscut și față de necunoscutul în care ne lasă; dacă sufletul pleacă în direcția nemeritată? - posibilitatea ca sufletul să nu fie, să dispară pur și simplu după ce ne-am iluzionat cu el
Mi-e teamă că, un pic, dacă nu chiar în primul rând, plângem din egoism. Un egoism inconștient dar puternic. Îmbrățișarea lui, surâsul lui, vorbirea lui, tot ceea ce ne-a dat senzația de siguranță, duse sunt prieteni!
Plângem de frică: a-l urma este inevitabil. Plângem neputința noastră de a lupta cu legile altuia.
Dar dacă tot ceea ce sufletul meu visează e Dincolo?

A venit un înger enervat la mine și s-a răstit: "Voi încă n-ați terminat de găsit toate întrebările și deja țipați după răspunsuri? Treci la treabă! E muncă până dincolo de zări". Recunoscător i-am oferit și eu o întrebare proaspătă: "De frământarea ta îngerule cine
are grijă?" El a luat-o și s-a dus. Era probabil un înger în pragul dezertării.

Înger gri, înger gri, nu credeam c-ai să mai vii.

Brusc îți vine un gând minunat, perfect pentru cuvinte. Și tocmai când să-l așezi în ele, brusc puzderia de gânduri care-i dau înțelesul s-a risipit. Câte mâini să fi avut poetul să le adune la un loc ca să poată striga: "Eu sunt real dar nu sunt adevărat, Petrule!". Și apoi altă puzderie și încă un strigăt: "Nu am crezut să învăț a muri vreodată". Ãsta nu e gând de om, e gând de specie. A trezi memoria amorțită, iată visul. Memoria speciei. Ea, specia, trebuie să-și amintească de cum s-a născut.

Uneori cu cât urci spre adevăr cu atât treptele devin mai șubrede pe deasupra ridicolului. Poate că ar trebui cu toții sa ne apucăm de slăbit. Sau să le luăm la întrebări pe amoebe.

Ușa dintre noi și sublim nu e bine închisă. Există furtuni care uneori o întredeschid. Se aud atunci ciudate rezonanțe.

De drag și de blândețea altcuiva poți să te mistui în venin. Chiar și primăvara.

Aș vrea să le întreb pe femei, dumneavoastră dragele noastre, ce părere aveți despre trupul vostru - el e mai frumos privit în oglindă sau în ochiul iubiților voștri? De ce vă doare atâta trupul? Lăsați-l să ne doară pe noi, că oricum ne chinuie.

Înger gri, eu îți cunosc prezența pentru că ea mi-a modificat singurătatea. Eu îți cunosc mersul pentru că el mi-a modificat privirea. Eu îți cunosc respirația pentru că ea mi-a modificat pipăitul. Cunoscându-ți chiar și parțial sensibilitatea, ideea mea despre artă s-a modificat. Și continuu să nu știu nimic despre tine.

Doi atomi pe suprafața generoasă a unui grăunte de nisip - distanță de necuprins față de ochiul divin: singurătate pe verticală.

Floare de colț presată sub geamul înrămat – ochiul spălat de Frumusețea Morții.

A-ți scrie sufletul este un fel de streap-tease (încerc să devin și eu un fel de curvă)

Un craniu în care creierul a putrezit. Din putregai a răsărit o inimă.

O mână gazoasă care, ca pe o pojghiță străbate carnea strecurându-se printre coaste pentru a-mi apuca inima și a o răsuci cu exact osutăoptzeci de grade, ușor, fără să sugrume elasticele artere. Senzația că mâna nu a plecat niciodată, că a rămas acolo, încordată.

Cerere în căsătorie:
Frumoaso, ca o rază trece timpul prin noi! De oglinzi avem nevoie, de oglinzi! Eu te văd pe tine și tu mă vezi pe mine. Și mai văd urma pe care o lăsăm.
Surâsul tău de acum e visul meu de altă dată. Despre timp atât deocamdată.

Omul care murdărește, ca și omul care ucide, ca și ingenua, ca și marea pe înserat, toamna, mă îndepărtează de concret, invitându-mă în abstract. Toate acestea merită același fel de recunoștință.

Noi plângem pe cei căzuți pe câmpul de luptă, dar pe câmpul de luptă, pe el cine îl plânge? De ce când ideile se luptă în mine și apoi mor, eu le plâng doar pe ele și pe mine nu pot să mă plâng?

Becul nu-și poate vedea lumina care ajută vederii noastre. El simte doar arsura, mai ales când e uitat aprins. Filamentul lui, care tremură în mâinile noastre atunci când îl privim stins (pentru că nu-l putem privi decât stins) este esența durerii lui. Când durerea lui moare abia atunci și numai atunci moare și el.
Dar mâinile noastre, ele, de ce tremură? Cine ne-a uitat aprinse pe noi, becurile?

Adolescența mea a avut un răsărit și un apus. Acum trăiesc noaptea ei polară, care refuză răsăritul tinereții.

Vine un tsunami peste tine. Și tu îl vezi că vine. Ce faci atunci? Fugi? De ce să fugi? De unde știi că nu ești mai tare ca reciful? Lasă valul să te spele. Mi se pare mai demn să lași râul să-ți spele pieptul decât să te iei la întrecere cu caii sălbatici. De unde să știu eu unde fug caii? Piatră mai curată decât piatra de râu nu am întâlnit.

Iubită încercănată, ridată, mistuită de poezie, iarăși nu mi-a fost dat să văd.

Câteodată sunt pe dinlăuntru verde, creangă zemoasă refuzând arderea; alteori cărbunii mă înnăbușă, copaci preistorici căutând mistuirea.

Sufletul este una dintre cele mai precise balanțe. Numai că brațele ei, în loc să fie doar două, sunt tocmai nenumăratele noastre sentimente. Echilibrul? Niciodată.

Ceva m-a făcut să aflu că plămânii mei adăposteau și alveole virgine.

Lacrima este sângele spiritului meu. Ea curge când ochiul mi-e împușcat de rază.

A venit timpul privirilor: aș vrea să mă transform în cuvinte chiar și numai de drag să te văd bucurându-te că poți și tu vedea cuvintele.

Deodată m-am îndrăgostit de toate cauzele pierdute din lume: Fructule copt împotrivește-te căderii! Lupta ta o vei pierde atâta de frumos.

Dar îngerul, el, pe care-l credem vis, dacă deodată s-ar naște, ar copilări, ar întineri, ar îmbătrâni - noi, noi, după ce l-am cunoaște că e înger? Dacă el, Doamne Dumnezeule, n-ar avea aripi - l-am putea noi crede că e înger?
Ne dăm seama că un înger, dacă s-ar naște, n-ar ști probabil nici el însuși că e înger și poate că așa se și cuvine. Eu cred că un înger adevărat, autentic, născut sau altfel sosit pe lume, ar putea fi recunoscut doar după rază. Dar ochi, ochi pentru o astfel de rază, unde există?
Misiunea unui înger nu poate fi decât aceea de a aduce liniștea, adică împăcarea cu moartea. În acest sens toți oamenii liniștiți, împăcați cu propria lor moarte, au cunoscut (poate fără să știe) sau cunosc unul sau mai multi îngeri pe care i-au văzut, sărutat, îmbrățișat, atins sau vorbit măcar o dată. S-au împărtășit de raza îngerului.
Un înger autentic are un comandant, are ordine de executat, adică are o viață grea, o tristețe a lui aparte, o dorință a lui secretă de a dezerta poate.

A fi romantic e mai puțin privire pierdută și zâmbet sideral și mai mult miros de sânge și împăcare cu viermii.

Eu nu îmi disprețuiesc viața - încep doar să îmi respect moartea.

- Ce ne poți spune despre îngerul în pragul dezertării?, m-au întrebat judecătorii
- El? - am întrebat.
- El! - au răspuns.
Deodată m-am lipit cu spatele de zid în căutarea echilibrului. Așadar ei știu! Ei știau!
- Despre înger, dar mai ales despre faptul că el a fost soldat, soldat în timp de război, știu doar că a murit. Dacă el, încercând să dezerteze, a vrut de fapt să nu mai fie sfânt - asta dragilor - le-am zis, habar nu am.
Degeaba încercați să mă încuiați cu întrebări fundamentale. Moartea, după cum bine știți, e o trecere, o devenire. Ce are îngerul cu mine am și eu cu el! Cu îngerul de mână mă plimb. Eu călătoresc. Eu nu ajung. Eu nu sosesc.

Vorbirea mea, din gât, numai prin mână mi se scurge pe hârtie.

Când arta te pătrunde, sentimentul e de sufocare, durere, chin. Abia mai târziu, întors în lumea reală, vei simți, prin extrapolare sau comparație, fericirea reală.
Nu căuta senzația ci așteaptă sentimentul, cum piatra înecată sfidează râul.

Pe mine m-a vizitat cineva care, fără să vrea, fără să vrea îți spun, mi-a dezorganizat anotimpurile, de văd frunzele de noiembrie mai mult verzi și…
... am uitat ideea, umbra însă, umbra însă....
...ce desfrunzire de inimă, ce fulg de lavă cristalizat chiar în timpul topirii lui, nins pe un câmp de gheață refuzând așternerea unei astfel de zăpezi. (Dintotdeauna, adică încă de pe vremea când doar visam la acest sentiment, mi l-am imaginat ca pe ceva care e în stare să ningă iar nu ca pe o zăpadă).

- Cine ești tu? m-au întrebat.
- Nu știu cine sunt
nu știu ce sunt
nu știu dacă sunt.
Bănuiesc doar, bănuiesc doar, că sunt un fel de pasăre putrezită care călătorește în țările calde. Dar nu de drag de clocit ci ca răspuns dat unui strigăt pentru nici o ureche. Eu sunt de mâncare dar nu pentru pești și nici pentru viermi ci pentru câteva idei nesătule care, după ce mă mestecă în scârbă, mă scuipă înapoi în real, în concret, de câteva ori pe zi.

De multe ori inspirația dă dovadă de o inegalabilă discreție - mai ales la plecare. Ești în toiul gândului, în toiul pledoariei și vezi, vezi cu ochii tăi și ai minții, că ea nu mai e acolo, că te-a părăsit.
Auditoriul așteaptă.
Judecătorii așteaptă și ei.
Atunci improvizezi, scurtezi, te retragi. Aștepți sentința.
(Ce mizerie umană să știi că inspirația a plecat și totuși să continui și chiar să amplifici debitul verbal în ideea că îngerul va reveni în timpul vorbirii absurde. El nu vine niciodată așa, muribunzilor)
Bunăoară eu de ani de zile mă chinui să exprim un sentiment. Adică să-l așez într-o scriere.
Stăteam pe o bancă, pe un pod peste misteriosul fluviu Limat, din Zürich, într-o stare de abandon total, lăsându-mă strivit de frumusețea furieusement moyenâgeuse a zidurilor si a turlelor, fără gânduri.
Deodată o lebădă plutitoare, a intrat în mine și nu a mai ieșit...
Sentimentul zace în mine neexprimat. Mă îngrijorează posibila lui degradare.
Și totuși.
Oare distanța de la care venea plutind, oare continuitatea înaintării ei, oare grația, oare modul ei de a mă privi prudentă - când cu un ochi, când cu celălalt - din ce în ce mai aproape, oare uimirea de a descoperi o lebădă liniștită în mijlocul unei metropole neliniștite, oare faptul că cititul îl învățasem cu numai câteva luni înainte, oare ce altă amintire a stat la rădăcina sentimentului pe care mi l-a înmugurit acea pasăre?
Fără îndoială, e o ipocrizie să zic că lebăda nu a mai ieșit niciodată din mine, pentru că ea de fapt s-a scurs pe sub pod și dusă a fost.
Azi dimineață însă a vrut din nou să-și întindă aripile și mi-a zgâriat - ciudată durere – zăbrelele inimii.

Oare cum s-ar putea frânge gâtul unei lebede de către un om? O iei pur și simplu și i-l frângi pe genunchi, ca pe un vreasc? Dar gâtul, gâtul unei lebede este tocmai mesajul ei - modul ei personal de a ne anunța marea frumusețe. Așa cum marea sau zâmbetul iubit sunt de fapt prevestiri ale Frumuseții finale - cea despre care bărbatul cu chip ursuz Dante Alighieri scrie că învârte (și chiar învârte) soarele și celelalte stele.
Gâtul unei lebede nu se poate frânge pe genunchi pentru că rigiditatea lui e absentă. Maleabil, majestuos, imperial, un gât de lebădă niciodată nu va putea fi rupt pe genunchi ca un vreasc. Colții de lup, poate, au putere aici.
A rupe gâtul unei lebede se face în liniște, iar nu cu trosnet de oase frânte.
A descrie sentimentul pe care ți-l crează o lebădă înseamnă de fapt să naști lebăda, adică să devii lebădă.
Iată ruptura, iată frângerea gâtului.

Hai să stăm pe malul acestei idei și să aruncăm în ea o pietricică pentru ca să putem număra cercurile:
Sunt găinațiul plutitor al unui albatros planând în cușca lui cu nori. Și pește digerat, în burta lui fiind, am cunoscut zborul. Și pește viu și mut în ciocul lui fiind am învățat zbaterea. Și pește viu fiind și icră fiind, m-am bucurat și încă mă mai bucur de mare.
Dar mult mai înainte și mult după asta, am fost și încă o să mai fiu vecin cu nisipul și cu păsările înnourate.
Câte cercuri ai numărat?

Mi-am imaginat viața ca pe un punct. De fapt ea e numai o virgulă. Cel mult punct și virgulă.

Sufletul mi se răsucește în mormântul care este tocmai trupul meu.

Ceea ce căutăm este în urmă, nu înainte.

Fotografiază cerul senin, arată-le poza și spune-le: Aici e tata, mai încolo e bunicul, bunica și și mai încolo este stră-strămoșul meu. Cerul este cea mai frumoasă poză de familie pe care am văzut-o vreodată.

- De ce privești mereu în jos? m-au intrebat judecătorii.
- Pentru că pământul e ferm, e concret. El e stavila luminii pe care eu însumi nu o pot opri. A privi spre voi e un fel de slalom, de incertitudine, de speranță.

-Ce ai, m-au mai întrebat, te-a bătut soarele-n cap?
-Soarele, soarele, da. Dar parcă mai tare m-a bătut luna…