Am ajuns iar in fata monitorului. Uneori am impresea ca numai jocurile lungi de solitaire sunt cele care ma mentin lucida in nebunia asta. As putea sa ies din camera sa ma plimb prin curtea sanatoriului unde m-au inchis si sa cunosc oameni noi. Dar cu cine m-as putea imprietenii eu din grupul asta de nebuni. Am convingerea ca eu sunt singura persoana normala din locul asta, de multe ori pana si doctorii si asistentele se confunda cu noi pacientii. Cu toate astea eu nu sunt ca ei! Eu nu sunt nebuna! Nu sunt nebuna!

Soarta m-a pedepsit sa ajung sechestrata in locul asta sinistru avand drept cel mai bun prieten doar calculatorul. Deseori ma intreb ce m-as face fara adunatura asta de cabluri si placute. Nu-mi vine sa cred ca din toate lucrurile de pe lumea asta eu sunt dependenta de un calculator. De ce am ajuns dependenta? De ce am ajuns aici? Ce am facut eu ca sa merit asta?

Oamenii aia au venit shi m-au ridicat din laborator intr-o zi fara nici o explicatie. Mai tarziu am aflat ca de vina au fost experimentele mele, considerate deosebit de periculoase pentru omenire. Peste alte cateva zile am aflat alta varianta, care zicea ca obiectivele mele shtintifice erau irealizabile si prostesti! Nu are sens! Se fac atatea cercetari stupide pe banii statului…Ce aveau cu micul meu laborator infiintat cu greu din forte proprii? Ce aveau cu mine? Ce e rau in a vrea sa pui capat foametei?

Si acum imi aduc aminte cum a inceput totul…De mica aveam multe vise cu legume uriase shi eram convinsa ca atunci cand ‘o sa fiu mare’ o sa inventez o ‘potiune magica’ care sa faca fructe si legume uriase! Prin perioada adolescentei am renuntzat la visul asta care incepuse sa mi se para idiot si am inceput sa ma comport ca orice alta fata de varsta mea, sa ies in oras si sa-mi fac prieteni. Cat de dor imi e acuma de Vera, cea mai buna prietena a mea, de Mihai, iubirea ei si olimpicul liceului si , bineinteles de Victor, prima si unica iubire a vietii mele…Imi aduc atat de bine aminte cum mergeam toti patru in drumetii pe munte sau cum ne ingropam in nisip pe plaja din Eforie. Eram nedespartiti! Dupa ce a fost doi ani cel mai bun prieten al meu m-am indragostit de Victor. Atunci cred ca au fost cele mai fericite momente ale vietii mele… Nu exista nimic ce nu as da sa pot da timpul inapoi si sa fiu iarasi cu el in cortul nostru de doua persoane in campingul de pe vf Omu…

Dar momentele mele de fericire s-au terminat repede, o data cu reinceperea fascinatiei mele pentru atat de controversatele vegetale uriase. Nimeni nu-si poate imagina nemultumirea mea cand prietenii mei de o viatza imi luau visul vechi de tot atata timp in ras! Mi se parea un vis urat din care vroiam neaparat sa ma trezesc! Le-am zis intr-un final ca nu au decat sa rada, ca nu-mi pasa si ca o sa mai vorbesc cu ei cand o sa fiu pe prima pagina a tuturor ziarelor ca salvatoare a omenirii prin inventia mea. Si atunci eram la fel de sigura ca acum ca ziua aceia va veni. Shtiu ca o sa vina…

De atunci viata mea s-a schimbat nu ma mai gandeam la altceva decat la legume, fructe, celule si alte lucruri ce faceau parte din proiectul meu. Mi-am deschis un mic laborator biologic intr-un subsol jegos al unui hotel de o stea de la periferia Bucurestiului. Am rupt orice legatura cu lumea externa. Am sfarsit prin a nu iesi din laborator decat pentru a lua legume si fructe pentru experimente. Deja nu se mai putea face nici o diferenta intre viata mea si munca mea, erau acelas lucru. Inca nu mi-am dat seama daca de vina a fost teama ca eu voi rade la urma sau ingrijorarea, dar intr-o zi a venit Victor la laborator. Mi-a spus ca el, Vera si Mihai erau foarte ingrijorati pentru mine, ca n-am mai iesit de mult timp din ‘beciul’ meu si ca ar cam fi cazul sa renunt la “proiectele mele stupide”. In momentul ala parca s-a dus o parte din mine. Nu intelegeam cum putea sa-mi zica asa ceva fiinta care imi era cea mai draga. I-am zis ca nu ma iubeste, ca daca m-ar iubi m-ar sustine in visul meu. Raspunsul lui sau, mai bine zis, minciuna lui zicea ca ma iubeste si de aia nu vrea sa ma vada cum imi irosesc viata. Cine era el sa-mi zica cum imi irosesc viatza? Cine era el sa ma minta atat de fatis fara o reactie din partea mea? Cine era el sa-mi dezaprecieze visul? Atunci am primit pe loc raspunsul la toate intrebarile: NIMENI! Sau cel putzin asta urma sa devina:NIMIC! O baie scurta a acelui nimic in devenire, in solutia de acid sulfuric mi-a rezolvat toate problemele si mi-am continuat calma cercetarea…

Dupa inca trei zile am primit o alta vizita surpriza de data asta de la Vera si Mihai care erau ingrijorati de disparitia lui Victor. Cand m-au intrebat unde e le-am aratat linistita cazanul cu acid sulfuric in care se mai puteau distinge inca niste oase si alte urme vagi ale lui Victor. Cand Vera a realizat despre ce era vorba s-a adapostit repede intre bratele lui Mihai, care m-a intrebat simplu’ ‘De ce?’Am raspuns sincer si fara remuscari.Dupa care I-am poftit pe cei doi oaspeti afara ca sa-mi pot continua cercetarile.

A doua zi au venit acei oameni si m-au adus aici. Eu, posibila salvatoare a omenirii, am ajuns sa fiu inchisa aici cu toti nebunii Bucurestiului. Uneori ma gandesc ca poate Victor are legatura cu asa zisa mea nebunie…Dar de ce ar inchide un om care poate face atat de mult bine pentru un incident personal atat de neinsemnat pentru omenire?

Degeaba stau sa ma gandesc ce am facut eu…Eu nu am facut nimic nebuneste! Oricum nu am ce face! Nu pot decat sa ma intorc la jocurile mele lungi de Solitaire shi sa astept sa vina o fiinta inteligenta sa ma scape dintre nebunii astia si sa ma duca inapoi in laboratorul meu…

Au trecut trei ani…Persoana amintita a venit si acuma tastez din laboratorul meu uitandu-ma cu oarecare dor la cazanul cu acid sulfuric…