… și așa am coborât, într-o seară ploioasă, scările spre demisolul clădirii care adăpostea una dintre cele mai vechi „Maman”-uri din oraș. Intrarea bombastică în marmură albă, martora multor prezențe umane străine, ducea într-o sală aproape pătrată, în mijlocul căreia se afla un mic bazin de marmură de formă octogonală, în care plescăia monoton o fântână arteziană.
Înălțimea pereților a permis, pe trei laturi, construirea unui număr destul de mare de cabine-garderobă pentru haine, cele de sus fiind accesibile de pe terasa spaniolă din fier forjat care urmărea, pe interior, perimetrul de lemn.
Cu ocazia acestei vizite, spre deosebire de escapada precedentă, m-am hotărât pe loc să mă las săpunit de o mână de maestru. Am primit cheia unei cămăruțe minuscule, unde am putut să schimb veșmintele citadine cu spiritul aerisit al unei fețe de masă în carouri, promovată la rang de prosop. În papucii de lemn, înguști și incomozi, în care mă simțeam ca o chinezoaică din familia regală, care își pierduse atât echilibrul, cât și demnitatea, din cauza goliciunii, am bocănit de-a lungul coridorului ce ducea către zona propriu-zisă a termelor.
Aburii calzi m-au învăluit imediat, iar priveliștea, filtrată printr-un trup de meduză, abia mi-a permis să zăresc blocul mare de marmură de formă octogonală, înalt de vreo 90 de centimetri, aflat în mijlocul sălii. Pe masa de lucru stăteau întinse, fie pe burtă, fie pe spate, corpuri acoperite sumar în zona lombară. Lângă fiecare trup anonim, un ienicer lăsat la vatră, cu foc neostoit în priviri și metal în brațele vânoase, frământa carnea cu entuziasmul unei calfe de brutar în luna de probă.
M-am aliniat alături de cei întinși pe marmura călduță și am încercat să mă obișnuiesc cu strecurătoarea de tăiței, care era cupola imensei băi termale. Găurile negre erau fosele de aerisire. Tavanul semisferic era susținut de vreo opt stâlpi de piatră lustruiți de ape și pe care mormolocii transparenți ai picăturilor făceau slalom uriaș în coborâri vertiginoase. Cu excepția introducerii iluminatului electric, n-am sesizat îmbunătățiri aduse acestui loc în decursul anilor.
În jurul blocului de marmură, baia era dotată, pe fiecare perete, cu câte o nișă în care se găseau niște bazinașe pline cu apă caldă, unde se săpuneau câteva umbre întunecoase.
Am făcut o scurtă translație a masei mele moleculare și m-am așezat lângă un bazin, după ce o figură nedeslușită a încercat să-mi comunice câte ceva în acest sens, prin mișcări sugestive de brațe și cuvinte în limba lui Atatürk.
Într-un lighean de aluminiu, Mustafa bătea deja frișca din lichidul unui săpun aromat, gest care mi-a amintit instantaneu, ce-i drept, la dimensiuni liliputane, de ritualul matinal de bărbierit al bunicului.
După primul contact cu mănușa de brutar a lui Mustafa, am constatat că avea toate calitățile unei rașpile, cu excepția rigidității. Pielea astfel mângâiată, năștea, în durere, mici viermișori negri formați din celule descuamate, pe care Mustafa mi-i prezenta cu o mândrie aproape paternă. În continuare, m-a săpunit și m-a frecat cu zelul unui spălător de cadavre la examenul de treaptă.
Burta lui, un val de magnitudine tectonică, se revărsa netulburat peste bumbacul prosopului, ascunzându-i pentru eternitate vederea directă a propriei intimități.
Din când în când, mă privea cu ochi de cărbune lichefiat, iar mustața, un umeraș negru și umed, se mișca în ritmul unei engleze diluate, dar pe care o bâiguia cu însuflețirea născută din speranța unui ciubuc substanțial.
M-a întrebat apoi dacă doresc un masaj. Luat de val, am acceptat, derulând în minte o scenă dintr-un film cu Charlie Chaplin, în care eroul era alungit pe o masă medicală alături de un maseur fioros, înaintea unui meci de box. M-am întins, aproape râzând, pe marmura caldă.
Mustafa avea niște palme ca lopețile de pâine care se mișcau pe trupul meu cu o hotărâre bărbătească golită de orice sensibilitate. M-a luat pe zone geografice, părți ale propriului corp pe care l-am simțit, în acel răstimp, într-o formă inedită. Umerii, spatele, șoldurile, coapsele, gambele și tălpile cu degetele crăcănate până la muchia durerii. Când a început să-mi maseze unidirecțional brațul, cu un gest de scoțian care își stoarce conștiincios tubul cu pastă de dinți, într-o ultimă nocturnă încercare de îmbunătățire a proporției dintre cantitate și preț, m-a pufnit din nou râsul.
Totul a durat vreo jumătate de oră, după care maestrul, cu o lovitură amicală peste omoplați, m-a abandonat. Părțile disociate ale corpului au început să se regăsească, precum stropii de mercur într-o nevăzută depresiune a plăcii de marmură, reconstituind un trup unitar. M-am ridicat încet, ca un „Terminator II”, doar ca să mă pot deplasa până în sala de odihnă.
M-am așezat pe o bancă și am savurat aroma unui ceai. Lângă mine, un sfeșnic cu brațe negre întinse în direcțiile cardinale, pe care ceara albastră a ultimelor lumânări topite în lupta cu flăcările lăsase stalactite azurii încremenite de frig.
Mustafa a revenit cu prosoape, o pernă și alte răsfățuri turcești și, parcă presimțind bacșișul care-l aștepta, mă trata cu atenția unei furnici joviale la un rendez-vous cu puricele de plantă preferat.
Am rămas să gust pe îndelete starea de relaxare totală, încă vreo oră, și apoi am reconstruit pe mine chitina de textile cotidiană, ca să pot urca din nou scările spre o lume ploioasă.