Marea bulibășeală din 1989 a condus la niște efecte cu totul curioase pe plan educațional. Primul din aceste efecte a constat în negarea oricărei autorități a profesorilor- sunt încă vii scenele din 1990 când profesori cu merite deosebite părăseau amfiteatrele în huiduielile studenților. Dacă această negare s-ar fi făcut exclusiv pe criterii profesionale ea ar fi fost un fapt pozitiv- așa, din păcate, a fost identică cu ce au făcut Gărzile Roșii ale lui Mao în 1968 .Au fost contestați profesorii nepopulari, profesorii exigenți- fiind acceptați acei profesori „care s-au aflat alături de studenți” .Dacă acest „alături” a fost benefic pentru studenți pe termen lung e altă problemă- nenorocirea este că nu a fost. Acest lucru s-a simțit pregnant și pentru seriile de învățământ tehnic dar mai ales pentru cele de învățământ de profil uman. Din păcate, formați parțial în spirit comunist și reconvertiți imediat după 1989 în spirit democratic, majoritatea studenților de la profile socio-umane cum ar fi sociologie, psihologie, etc. s-au ratat iremediabil- îndreptându-se accelerat spre politicianismul de cafenea- nici nu avea cum să fie altfel pentru că peste cunoștințele comuniste s-a suprapus un pospai de democrație- așa cum era ea văzută de „opoziție” –și foarte mult oportunism. Și, din păcate , o mulțime de „modele” de genul dlor. Pleșu și Liiceanu au plutit pe acest oportunism spre satisfacerea intereselor personale. Cazul lui Marian Munteanu, acest Securilă X este mai mult decât elocvent. Luat în brațe ca un nou Iisus de către o masă amorfă și „naivă” acest om s-a dovedit a avea strânse legături cu zone tenebroase, în cel mai bun caz- în acest sens toate idealurile generoase la unii din participanții la circul Pieței Universității s-au dovedit a fi simple baloane de săpun atunci când acest personaj și-a dat arama pe față. O serie de alte „modele” gen Constantinescu sau Ana Blandiana și-au arătat adevăratul chip în perioada 1996-2000. Rezultatul a fost o acțiune de genul „distrugem falșii idoli-fără să punem nimic în loc”.
Al doilea efect , cel mai grav, din păcate, l-a reprezentat negarea necesității de a munci. Generațiile „comuniste” au fost crescute în această necesitate. Sloganurilor stupide de genul „munca e bărțară de aur” li se suprapunea realitatea- necesitatea de a avea o profesie bine definită. Studiile superioare au reprezentat tot timpul în anii comunismului un atu pentru promovarea în carieră- iar aceste studii au avut , cel puțin în învățământul tehnic standarde apropiate de cele din vest-în acest tip de învățământ politizarea fiind minimă. După 1989 necesitatea de a munci a fost treptat escamotată- elemente de disciplină de genul uniformelor- fiind înlocuite cu o dulce și voioasă anarhie. Modelele atât de necesare elevilor au devenit tot felul de nulități promovate de ziare- cântăreți, fotbaliști, etc. Părinții au format din ce în ce mai puțin în acest spirit al muncii. La fel și școala, din păcate. Și atunci, liceul a devenit locul „unde te simți cool”, „unde dacă nu ai ultimele țoale ești un looser”, „unde poți să îți bați joc de cei mari”. Astfel de „absolvenți”, dacă nu ajung direct în pușcărie, îngroașă „zona gri” , zona celor dezamăgiți total de ceea ce li se oferă. Nenorocirea este că ei așteaptă prea mult și sunt pregătiți mult prea puțin pentru realitățile vieții- în acest sens cazul majorității celor care „doresc să plece în vest” este elocvent- este exact aceeași falsă percepție ca și în cazul României după 1989- că un stat cu economie „de piață” trebuie să „dea”. Realitatea este mult mai dură și mai neagră- piața muncii fiind în vest deosebit de competitivă.