Desi uneori ma simt ca sfantul Augustin incercand sa inteleaga ce e cu tufisul in flacari, trebuie totusi sa continui sa cred ca o cauza nu e pierduta nici macar daca a sarit intr-o gaura neagra, dincolo de orizontul evenimentelor. Prin urmare...
sunt de acord ca durerea focalizeaza, dar nu asupra lucrurilor spirituale, ci doar asupra
factorilor de mediu care ne-ar putea afecta sansele de supravieturie. Doar faptul ca in societatea moderna factorii de risc mai sus mentionati sunt atat de rari, aproape inexistenti, face zoon politikonul sa nascoceasca noi motive de suferinta. Altfel oare ce s-ar intampla cu gustul inghetatei intr-o zi de vara? Sau cu senzatia vitezei maxime pe sosea? Sau cu gustul unui sarut? As spune ca viata ar fi extrem de plictisitoare pentru majoritatea oamenilor, si tocmai de aceea razboiul din Irak sau nivelul relativ mai scazut de trai al unor locuitori ai planetei provoaca la fel de multa suferinta si durere, desi efectele sunt dramatic diferite...
cat despre suferinta personala...poti sa alegi sa o uiti sau poti sa n-o ignori, in cazul al doilea trebuie insa sa se transforme in ceva superior, te rog, nu ma lasa sa cred ca totul e zadarnic, altfel viata si-ar pierde o parte din sensul director pe care il are acum, nu-i asa?
Ma contrazic? Sau e doar antinomie?

Cat despre vise...adeseori cred ca avem aceeasi senzatie, ca viata curge atat de repede ca zilele trecute nu au fost decat un vis, relativ sau trecator, dar in fond asta e viata, nu, o fuga de Bach constienta de cand Einstein a inventat teoria relativitatii si ne-a aratat ca lucrurile au inteles doar prin terment de comparatie...dar oare ne face asta mai fericiti? Sau mai reali?

Caci daca privirile care iti raspund nu sunt reale, atunci ce sens are sa le bagi in seama? Iar daca sunt, trebuie sa fie macar una prietenoasa, care sa luceasca in intunericul zilelor acestea...si sa dezaluie soarele in toata splendoarea lui inutila...