ROMANII RAZNA PRIN ISTORIE –I-


Suntem noi descendeți dintr-o seminție, prin ceva, sau suntem doar rodul unor amestecături ale istoriei oamenilor ? Are asta vreo importanță ?
La sat, pe unde s-au preumblat gănditorii romani încercând să înțeleagă de ce când ne semețim, când ne îndoim fără o definibilă noimă, au rămas într-un mod foarte general și colectiv căteva sensuri de care se mai poate prinde cineva în încercarea de a pricepe, de a răspunde. Sunt însă aceste semne mai mult cicatrici pe o cultură populară aproape uitată. În secolul -XX- s-a stins dramatic filonul de cultură arhaică, sătească, care a depozitat sufletul nostru, asemănător celui străvechi, s-a rupt din etern și s-a făcut mic, dar a rămas.
Noi suntem români în sensul așezat al timpului, cu tot ce s-a petrecut cu noi de când s-au chemat așa pe ei înșiși românii din secolul -XIX-, dar pănă a nu ne interesa sensul politic al numelui nostru, doar prin sine și în imensitatea spațiului românesc perpetuarea liberă a fost cea a rumânilor. O simplă vocală răsucită din u în o ne-a alipit de o altă gândire, cea romană, corectată de la origini prin două milenii de un alt areal geografic și istoric, ajunsă astăzi în ceea ce se cheamă occident. Aceasta ne-a împins mereu, vreme de 150 de ani, câți cei ai ocupației Daciei, spre o trezire din adormirea noastră sătescă, magică. Suntem și acum, nu treji, ci mai mult buimăciți, ca mulțime activă, pentru că ceea ce ni se întâmplă nu se împreună cu felul nostru de înțelegere. Trebuie să ne însușim ca pe o realitate ireversibilă, adaosul de gândire adus de România istoriei românilor prin suprapunere peste gândirea inițială, cea pe care s-a clădit devenirea noastră de undeva dintr-un început și până în momentul nașterii statului modern.
La scară milenară mentalitatea noastră se pare că evoluează într-un sens diferit de ceea ce ne dorim astăzi în chip obiectiv și imperios. În rațiunea prezentului, nu ne e permis să nu ținem seamă de acest fapt, pentru că nu numai că întârziem în concertul zonal și global al dezvoltării dar scădem neputincios și inacceptabil.
Totuși : ce concepte globale ? ce moduri de a percepe realul , ne-au călăuzit, trancendent, neexplicitat, într-un răstimp atât de îndelungat. Suntem acum români dar la sat ne mai spunem rumâni.

Filozofii românilor s-au tot minunat de complexele unghere ale sufletului nostru de neam, când line și tandre ori îmbibate de bunătate , când paradoxale, contradictorii si mistice și nu s-au apucat încă meticulos, sistemic, să desfacă în principii și să clădească într-o atât de necesară filozofie, felul nostru de a fi.
În secolul -XIX-, istoria, prin împrejurări, nu în alt chip, ne-a așezat în față o oglindă, o stare reflexivă, pentru o identitare de conștiință, dar într-un sens pragmatic, serios. Pentru noi faptul a fost înțeles ca o simplă bucurie a culturii, o copilărie târzie, rămasă neterminată.

Constantin Noica, invitat să scrie o istorie a filozofiei românilor, se oprește prudent la o istorisire asupra sufletului românesc, și vorbește despre trei dintre românii celui de al doi-lea mileniu care s-au aplecat asupra acestui subiect.

În secolul -XVI- Neagoe Basarab, ca domn de țară, și prin opera sa, așezată ca un îndreptar pentru fiul său, ne dă un prim exemplu de duplicitate în abordarea vieții prin două ipostaze simultane : pragmatism militar și politic de monarh absolut și cu aceeași tărie: tânguire și renunțare la cele lumești, lipsite de rost, de etern. Pe lângă că reprezintă un secol și pe cei până la el, Matei Basarab este un personaj atestat istoric ce se comportă în concordanță cu gândirea străveche a românilor, adaptată desigur la condițiile veacului al XVI-lea.

Dimitrie Cantemir, cu o aceeași gândire, descrie pe românii din veacul al XVIII-lea . Subiectiv sau obiectiv el constată o listă întreagă de calități, infirmate însă de o altă listă de metehne, din pricină că îi judecă pe români ca un om cult, al unei culturii exterioare spiritualității noastre și nu se străduie să înțeleagă, să-și explice. În fața meditației asupra lumii adoptă aceeași melancolie care poate fi bizantină, dar și specifică nouă.

Și în fine, în secolul -XX- Lucian Blaga descrie sufletele noastre, ale românilor ca părți ale unui vector enorm, cultural, sau de natură abstractă, pe care îl trasează alungit din neantul istoric, divin, pre-dumnezeesc, îl trece prin natură și satul nostru, simplu din zare dar sofisticat din lăuntru și îl aruncă prin vârful săgeții în a-timp, a-curgere, a-nemișcare, a-moarte.
El realizează drama românilor, necesitatea unei căderi pragmatice în istorie dintr-un etern deja câștigat, lăsat moștenire.Ce urmăresc culturile mari după ce s-au scăldat în fapte, sătule? Urmesc să cucerească eternul , eternul pe care noi îl aveam, mai mult, îi aparțineam.
Viața lui Blaga e o duioasă iubire pentru neamul său și o ciudată iertare. Opera, structura ei, planul tematic, propun asemeni operelor marilor gânditori occidentali care și-au împins popoarele întâi prin filozofie, însușită, urmată de o știință și o tehnică adecvate, spre belșug. Propune un program , o dezvoltare a conceptului românesc, îmbinat sau component al celui universal sau cel puțin european, fără de care progresul nu e posibil.

Secolul -XX- a trecut, s-a scuturat în istorie din el o stare, aceea a uluirii, a nedumeririi față de noi înșine. Școala românească de gândire a întregului secol se clădește pe destine individuale și nu e o școală ci o denumire mai mult, lucru reprezentativ nouă.

Mircea Eliade se retrage din particularul nostru în marele universal al religiilor lumii și ne privește de prea departe, riguros și sistematic. Nu ne mai poate percepe decât analitic, prin prisme, criterii sau ca parte a ceva , fie zonal, fie global. Cărțile lui ne-scrise, cele surori cu ale lui Constantin Noica sunt pentru noi pierdute. Am dat progresului universal un fruct copt bine în geniul rar și zgârcit al ireversibilului fapt real românesc, pe prețul unui timp în care poate ne-am fălit, cum o facem și acum, cu ceea ce ar fi putut face pentru noi această mare minte omenească. E puțin. Clarvăzătorii noștri pot fi triști.

Emil Cioran un alt ciclopic creer românesc, uimește în fel și chip occidentul în parcursul unei vieți de etern fiu rătătăcitor al culturii noastre. Să-l privim pe Cioran doar prin aceiași lipsă, prin potențialul nativ, renunțat, care n-a mai fiert pentru noi, poporul său, rămas în spațiul mic de acasă.

Constantin Noica, rămas printre ai săi, dezvoltă o fenomenologie a conceptului românesc. E un fel de cântăreț al limbii românești : când o cântă, când o cântărește- lucrând frumos cu aceste două verbe ale gândirii pentru o deosebire și o asemuire a noastră cu noi și cu ceilalți.
Face permanent un dublu efort, cel al uimirii și comentării în fața stocului filozofic universal și în același timp, dar influențat, un studiu profund al multor lucruri ce aparțin românilor: idei, cuvinte, obiceiuri, metehne, viață, spirit. Suferă la fel lui Blaga de banalizarea simplă și implacabilă a contemporanilor, de lipsa unei reacții constructive, de tânguirea gratuită în cultură, propunând și dănd și exemplu: producția de gândire, propovăduind nevoia unei filozofii naționale extensă sufletului românesc pe care să se axeze viitorul, nu ca soluție, ci ca nevoie absolută, obligatorie.
Comentariul la un creat-filozofic și comentariu la comentariu, ca un reziduu ciuruit de nu știm câte ori, asemeni nisipului aurifer, îl face și C. Noica, dar frumos, găsind fire mari de idei. Regretăm faptul că uneori nu a despărțit lămurit ceea ce a găsit că e românesc de ceea ce a presupus prin comparații, rămase în ființa sa, că ar putea fi.
Sunt mulți români asemeni lui C. Noica, care simt nevoia unei încheieri istorice, a unei identificări clare cu o ființă zisă neam, pe care să o cunoască, definită explicit, și pe care să o folosească : bază de plecare a gândirii și vieții individuale, practice, apoi publice, printr-o listă de principii ușoare și ferme. Noica povestește românilor cu disperarea celui ce i se cere să explice mult într-un timp scurt, Fenomenologia spiritului a lui Hegel, cea pe care s-a construit epoca modernă a occidentului, aducând în baston viermi de mătase pentru țara sa, sperând astfel în miracolul re- zămislirii prin gândire.


Constantin Brâncuși urcă poate cel mai mult spre sufletul românilor. Cugetările sale prezintă un geniu la persoana întâi, dat de un fir străvechi ce țâșnește din bordeiul oltenesc și copleșește lumea oamenilor. Dar tot cu dor și de departe.


Așa se petrece,în timpul filozofilor, veacul XX al românilor.Pe lângă aceste opere asupra identității noastre, s-a produs o literatură complexă despre o soartă meritată sau nemeritată a noastră, fără a se genera sisteme de gândire rezemate pe dezvoltare, pe reașezarea mentalității. S-a scris și de către istorici dar nu într-o abordare de acest gen, poate scrierile fețelor bisericești să fi pătruns pe acest drum.