Întristare. O Căutare la nesfârșit de suflete-spirite înalte. Ernesto Sábato s-a stins ieri dimineață.

Printre ”eroi și morminte”, străbate ”tunelul” și ne rămâne Lumina lui, cea dintre ”scris și sânge”.


“Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naștem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creștem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem și pe alții să sufere, strigăm, murim, mor și vin alții pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.

Am început să mă gândesc la ideea inutilității. Să fie oare viața noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aștri indiferenți?

I-am explicat că lumea e o simfonie, dar Dumnezeu cântă după ureche.

Criza de ideal este pentru o societate ceea ce pentru un individ reprezintă sfârșitul adolescenței.

Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase și realizări stângace, dar întotdeauna vor fi câțiva încăpățânați, eroi, sfinți și artiști care, în viețile și operele lor, ating bucăți din Absolut, care ne ajută să suportăm realitățile dezgustătoare.

În lumina judecății, viața apare ca un lung coșmar din care omul se poate elibera prin moarte, adică printr-un fel de trezire”.

Ernesto Sábato