E o toamna cu ochii in lacrimi si bate un vant puternic. Astept cuminte in Gara de Nord, pe o banca, trenul Bucuresti-Timisoara. In inghesuiala de pe acel peron, fustele domnitelor fluturau intr-un cancan pozand calendare in mintile unor adolescenti ciudati ca mine. E ca o planificata catastrofa naturala: de ce sa traim ca vantul, numai din oftat? O inima slaba se inmoaie usor, isi schimba inclinatiile, nu rezista la farmece, la influente, dar poate coexista cu un spirit puternic. Insa, si in jurul spiritului de adolescent mai dantuie, pana sa isi ia zborul, stropii de apa de pe aripile unui fluture. Oare ni se iarta gandurile ce o luau razna?
Am urcat in tren si am cazut ca intr-o uimire cand m-am trezit cu una dintre domnitele cu fusta-n vant tocmai in compartiment cu mine, fata in fata. Urechile-mi transmit idei fundamentale in ecoul linistii, idei sosite de la doi studenti care s-au asezat in partea opusa, la geam. In acest rastimp o priveam direct in ochi pe femeia intre doua varste. Si eu, un “macho” care nu crede in dragoste la prima vedere, imi puneam in sine intrebarea: crezi ca te poti indragosti fara sa gandesti si fara sa rostesti macar un cuvant, fara sa te faci inteles? Mi-era teama sa deschid o conversatie din doua motive: timiditate si nesiguranta. Se spune ca un instinct fericit ingaduie femeilor inteligente sa-si dea seama intr-o conversatie oarecare daca cineva vorbeste bine sau prost. Iar acea femeie nu era frumoasa, era satena, tunsa drept, cu forme, dar avea un licar deosebit in ochii albastri, ceva care ma atragea dincolo de cuvinte. Din privire ii decopertam undele inteligentei. Uitasem si de imaginea ei de cancan de pe peron, si trecusem, se pare, de la o atractie fizica la una spirituala. Ce multe pot sa ne spuna ochii celuilalt, daca stii sa ii privesti!
Si cum limbajul inimii nu cunoaste protocolul, deschid discutia:
-Ce toamna racoroasa! Ce anotimp iubiti?
M-a privit indelung, a oftat adanc, si mi-a raspuns scurt:
-Toamna.
-Puteti sa motivati de ce?
-Toamna e ca dragostea, e o necesitate care aduce suferinte cand nu e satisfacuta. Toamna plange oricand doreste. Trece de la o placere la alta. Daca totul ar fi frumos si bun, n-am mai admira nimic.
-Dar ploua, ploua si iar ploua!…Va place cand ploua? Ce va spune ploaia?
-Eu consider ca asa cum lacrimile sunt limbajul mut al durerii, tot asa si ploaia e limbajul necuvintelor toamnei. Plangem cand suntem indurerati si ploua cand toamna nu mai poate suporta greutatea cerului, a norilor. Ca sa nu existe durere in natura, ar trebui ca focul sa nu mai arda, apa sa nu sufoce, stanca sa nu striveasca. Durerea e la fel de necesara ca moartea, dar are ca aliat lacrima. De ce oare lacrimile usureaza? Sincer, nu stiu. Dar cand esti coplesit de durere si iti simti corpul fara energie, somnul iti vine in ajutor, determinandu-te sa uiti suferintele. Cat timp visam, corpul e paralizat, muschii inerti, ne desfacem de noi insine. Dupa ce ne trezim ne urmam miscarile pe care le visam. Afara bate vantul si ploua de cateva zile; cred ca toamna doarme. In curand, anotimpul nostru isi va urma miscarile pe care acum le viseaza.
Ce femeie sensibila! In strafundul meu simteam ca sunt pe aceeasi lungime de unda cu aceasta doamna; si eu consider ca senzatia durerii e necesara, intrucat ne conserva, ne procura placeri. Si cum discutia englezeasca despre vreme fusese doar un preambul, o invitatie la discutii mai ample, am incercat apoi sa vad ce parere are respectiva femeie despre doua enigme ale vietii, care il starneste pe orice adolescent:
-Ati fost vreodata fericita? Ati iubit vreodata?
-Desigur, toti trecem prin aceste stari scurte. E greu sa le definim. Fericirea e o idee abstracta, alcatuita din senzatii de placere, o stare continua doar pentru putin timp a unui suflet multumit. Nu conditia noastra, ci taria sufletului noastru ne face sa iubim si sa fim fericiti. Iubirea e un sentiment dulce ce poate inalta sufletul, dar sa-l si moleseasca. Cauti si gasesti muguri de lumina, cerurile iti trec mai aproape cand iubesti. Eu n-am rezistat prea mult in iubire, din gelozie. Am fost slaba, ca un bolnav care nu suporta aerul aspru si curat al muntilor, am divortat si, mai tarziu, am aflat ca el nu ma tradase. Gelozia orbeste si presupune delicatete, in nici un caz subtilitate. Imi spuneam, adeseori, singura fiind: oare traiesc ultima tristete ascunsa a lumii? Abia dupa cativa ani in care am inteles ca el nu ma iarta, toate mahnirile mi le-am infrant si mi-am reluat viata fireasca. Am uitat deja cum aratau la chip diminetile cu genele pline de lacrimi…Uite, tu, de exemplu, pe care dintre surori preferi: pe Rahila sau pe Lea?
Grea intrebare. Sa fie o intrebare-capcana sau e pura curiozitate feminina? Stiam ca Rahila era frumoasa, gratioasa, in timp ce Lea era urata, dar roditoare, avea multi copii. Intr-adevar, cand vad o femeie gratioasa, ca si cea cu care conversam, ma simt bine, dar si cand vad o femeie gravida sau una cu multi copii am un simtamant de admiratie interna, daca nu chiar de atractie. Duceam o lupta intre intelegerea gratiosului si a aspectului practic al vietii. Si, ii dau un raspuns grabit:
-Nu stiu. Trebuie mai intai sa imi aleg o sotie si abia apoi v-as da un raspuns.
-Ei, dar ochiul tau de celibatar ce iti spune? Sa nu imi zici ca alegi femeia urata si desteapta. Voi, barbatii cam fugiti de femeile istete si alegeti femeia frumoasa pentru ca, in general, va aparati fals considerand ca femeia frumoasa renunta la mai multe tentatii.
Am ramas interzis la viziunea despre viata a femeii. Intrase conductorul in compartiment ca sa isi faca datoria si am observat pe fereastra cum cerul se intuneca pustiu. Dunarea, pe langa care trecusem, era mangaiata de la razele de luna si ajunsesem la concluzia ca apa unor rauri e mai stravezie in lumina lunii decat lumina soarelui. Suieratul trenului ii trezise pe cei doi studenti ce adormisera adanc si buimaci de somn dadura buzna sa coboare la Turnu Severin. Privirea mea a fost apoi acaparata, din nou, de culoarea ochilor femeii.
-Ce culoare au ochii dumneavoastra, daca nu va suparati? Par mai albastri decat privirea minerala a safirului in ceas de asfintit!
-Da, sunt albastri si acest inel de safir se asorteaza cu ochii!
-Iubiti pietrele?
-Pietrele sunt dascali fara grai, cel mai important lucru pe care-l inveti de la ele e sa nu comunici nimic, sa taci. Vad prezentul in culori mai inchise decat e de fapt; poate din aceasta vedere va iesi o lupta spre mai bine.
La Baile Herculane femeia cobori. Dupa ce am ajutat-o sa coboare cu bagajul, i-am aruncat o ultima privire… Si cand am dat sa plec, am auzit-o strigand:
-Nu stiu cum te cheama. N-am facut cunostinta, ma rog, nu mai conteaza. Poate ne mai vedem aici, sau, cine stie, ne intalnim undeva, in ceruri...
Femeia din tren n-am mai intalnit-o niciodata, dar dispunea de instincte, inteligenta si solitudine. Dupa cum furnicile presimt furtuna, femeile presimt omul (cu care pot comunica). Spiritele nelinistite mental dau impresia soliditatii. Instinctele femeilor cred ca sunt ca pasarile ce zboara noaptea; ele pot fi debusolate de lumina constiintei. Inteligenta e o forta ce tasneste in interiorul lor si care, daca nu e in acord cu spiritul, ne tulbura sufletul. E ca si in natura cu apa unei fantani in care s-a desfundat un nou izvor… Singuratatea este o iluzie, o poti transforma. Izolatul, solitarul ocoleste particularul, se raporteaza la intreg si totusi se considera el insusi o persoana simetrica. Important e ca orice colt sufletesc al ei avea rezonanta pentru tot ce se petrecea in interior, incat aveai impresia ca fiecare idee dispunea de o inima care bate pentru ceva si fiecare sentiment indica un cap care cugeta.
Ma uit inapoi si recunosc ca raman in mine toate zidite cate putin. Fa-ma, Doamne, sa ma izbesc peste tot de astfel de oameni, sa invat din aceste experiente cate ceva!