agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2117 .



Paradigmele alcoolului în literatură
personale [ ]
studiu (I)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oana Engard ]

2005-02-08  |     | 



"Operele de artă și visele, cele ale somnului, ale beției ca și cele din trezie, spontane sau provocate de droguri sînt pline de reprezentări inspirate de ceea ce am numit nostalgia Paradisului"
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Ed. Artemis, București, 1995, vol. III

I. "In vino veritas!"
Lucrarea de față își propune să analizeze imaginarul produs în literatură de tema alcoolului și implicațiile pe care acesta le are în interiorul textului la diferite nivele de reprezentare, avînd ca punct de plecare cărțile unor autori moderni reprezentativi care au făcut ca această temă să fie una extrem de prolifică și "degustată" de cititori în cantități vandabile, mai ales pentru o literatură diagnosticată la un moment dat ca fiind pe cale de dispariție. Pentru că abordarea de la zero a unei asemenea tematici necesită un spațiu mult mai mare decît îi este destinat unei lucrări de diplomă, voi încerca la un moment dat să contrag bibliografia construită pe această temă, într-o zonă a limitelor, care, din punct de vedere istoric, prezintă două extremități : 1. Paradisul natural încearcă o analiză a rolurilor atribuite "băuturii care îmbată", de la origini pînă în creștinism; 2. Paradisul artificial - zonă la care se ajunge sărind peste o perioadă de timp destul de consistentă, care începe cumva întîrziat, de abia cu "Paradisurile artificiale" ale lui Baudelaire și se încheie cu o discuție a temei alcoolului în postmodernism. O anexă a Paradisului artificial este și scurta abordare a formulei alcoolului în literatura română, pentru perioada inclusă între anii '60 și '80 .
Implicit, pentru a elabora un discurs obiectiv în care să se regăsească toate coordonatele literare ale temei propuse trebuie precizat de la început faptul că, există un anumit risc în urmărirea acestei teme pe text : (trans)scrierea ei ar putea provoca impresii contradictorii, impresii declanșate de opoziția între o descriere "clinică" a efectelor alcoolului asupra personajelor, acțiunii, stilului - prin apelul secvențial la o terminologie medicală și funcția pe care acest paradis artificial o are propriu-zis la nivelul scriiturii.
Se mai poate pune problema dacă nu cumva tradiția literară a educat pînă la un punct imaginarul cititorilor să evite logica naturală pe care o presupune retorica intenției ascunse a alcoolului, să plece din start de la o premisă bazată pe faptul că această retorică este stilizată printr-o libertate a imaginarului, primejdioasă pentru conservarea valorilor morale. Conform opiniei lui Piaget, exprimată în cartea "La Formation du symbole", ar putea fi vorba de acel imperialism al refulării din mintea cititorului care reduce întotdeauna conținutul imaginar la o tentativă rușinoasă de a înșela cenzura. Acest lucru sfîrșește prin a oculta principiul de realitate, să-i spunem principiul "In vino veritas", pe care este într-adevăr greu să-l considerăm ca ținînd de o intenție anume a autorului. Cu toate acestea, trebuie precizat că din punct de vedere biografic, autorii care au scris pe această temă, au trăit sau chiar au dus la extremă experiența alcoolului, fapt care dă credibilitate textelor. Chiar dacă datele specializate, științifice, spun că un discurs bahic trebuie pus la îndoială din cauza manifestărilor pe care le produce și care sînt "delirante, iraționale, impulsive, dezechilibrate" (1), literatura nu-și poate dori mai mult de atît, ea explorează profund acest fenomen în ideea în care și-a propus să depășească, toate limitele posibile și imposibile, propunîndu-și chiar "să bată științele pe umăr". "Literatura începe acolo unde se oprește medicina - mai mult : cele două științe se suprapun uneori, frontierele sînt greu de stabilit între aceste două demersuri uneori complementare."(2) Deci, cu toate refulările receptării la nivelul imaginarului legat de băutura care îmbată, schimbînd nivelul de conștiință și implicit percepția asupra lumii, important este că, peste tot în aceste texte, forma destinată să circumscrie tabu-ul social se lasă cotropită de imaginarul care ne vorbește în alt mod și care dezvăluie forța vieții, imaginar care impulsionează realitatea și declanșează mișcarea.

II. Posibile paradigme ale temei
Faptul că imaginarul diversificat cu care operează la un moment dat o anumită literatură, ca paradigmă mai mult sau mai puțin traductibilă a unui tip de societate (cultură), trece prin perioade de "castitate" sau "continență" , urmate de "desfrîu" este deja un fenomen textualizat în variante teoretice inepuizabile. Friedrich Nietzsche, în cartea Nașterea Tragediei, a ajuns nu numai la concluzia logică, ci și la convingerea intuitivă directă că "evoluția permanentă a artei este legată de dualismul apolinic - dionisiac; așa cum zămislirea depinde de dualitatea sexelor ce se combat mereu și nu se împacă decît periodic." Pentru a ne șnchipui mai bine cele două tendințe, Nietzsche, ne propune "să ni le reprezentăm mai întîi ca două lumi distincte ale artei; una a visului, cealaltă a beției." În viziunea lui Nietzsche, extazul dădător de delicii se naște din adîncurile omului, ba chiar ale naturii, de cîte ori principiul schopenhauerian, numit principium individuationis este încălcat. Așadar, în esența dionisiacului, în beție, se pătrunde o dată cu "groaza nemăsurată ce-l cuprinde pe om cînd se simte înșelat de formele cunoașterii aparențelor, ori de cîte ori principiul rațiunii suficiente, pare a suferi vreo excepție" . Dacă, Nietzsche, stabilește deja că, pentru zona elină - zonă care subscrie primei paradigme a băuturii, delimitată acum în lucrarea de față, "Apollo nu putea trăi fără Dionysos", și invers, că există o unitate misterioasă între elementul "titanic" și cel "barbar", voi încadra lumea modernă - lume în care se dezvoltă a doua paradigmă literară a alcoolului, în zona în care unitatea este vizibil bruscată de Dionysos ("personajul central al viziunii"). În studiul Figuri mitice și chipuri ale operei, Gilbert Durand argumentează : "Toate freneziile decadente, tot avîntul sălbatic al își vor putea croi cu ușurință un drum zgomotos pînă în anii pe care îi trăim noi acum. (...) În cele din urmă, Nietzsche e unul dintre primii care au știut că și cetățile și culturile legau intim pentru a supraviețui pe Apollon cu Dionysos... Și constatăm într-adevăr că toate revărsările hybris-ului n-au fost aducătoare de fericire, departe de așa ceva. Literații noștri rătăciți pe drumurile unei libertăți fără margini sunt deopotrivă și cîntăreții disperării." ( pag.252)
Nietzsche pare să întrevadă acest fenomen de agresiune dionisiacă care aparține actualității, dar nu îl comentează mai departe. Iată unde se oprește filosoful german: "Acolo unde puterile dionisiace se dezlănțuie cu o violență la care sîntem azi martori, acolo Apollo trebuie să și fi coborît la noi, învăluit într-un nor.". Determinarea efectului produs de substanța rațională "înnorată", care marchează mutația abia întrevăzută de Nietzsche, și implicit comentarea agresiunii dionisiacului în modernitate - ca latură dominantă, sînt deci două dintre premisele de la care pornește lucrarea de față.
Pentru a analiza tema beției, ne vom îndepărta puțin de la teoria lui Nietzsche ș de la cele două premise, considerînd, pentru început, că această temă ar putea fi un clivaj între tradiționalism (Paradisul natural) și modernitate (Paradisul artificial), sensurile pe care le are băutura fiind evident diferite de la o perioadă la alta. În linii mari, putem vorbi de o evidență care are doi poli: 1. paradisul dionisiac tradițional este unul natural, reglat, al cărui imaginar se alimentează din grădina primordială, în timp ce paradisul dionisiac modern care are mai degrabă o structură infernală, monstruoasă (!), își procesează un imaginar artificial, dereglat, formatat în etica modernă a artistului ca "perfect chimist", ca utilizator al prefabricatelor, a sinteticului, care își revendică la tot pasul un paradis terestru propriu. ("perfectul chimist" < cf.Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, cf. teza Francoisei Bonardel: "Les resurgences de l'hermetisme en Occident Extreme")

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!