Noaptea mută, putrezind a toamnă, m-a lăsat din nou în regăsiri dulci a unor vagi ecouri alegorice. O parte din mine este umbră iar cealaltă îngână un cântec trist al așteptării și fior de teamă.
Dacă ar fi un ceas să ticăie poate altfel secunda ar trece și timpul nu ar mai lăsa umbre deșarte risipite în gânduri ce trec și se uită pentru a nu ști că-mi aduc aminte. Dar aici e tablou pictat de mai demult de o mână fragilă ce nu a risipit culoare peste culoare, lasând contururi fixe și prinse în detalii stridente. Îmi țipă o umbră peste margini și atunci ating cu un gest nefiresc un timp care e același de acum, dar cu o altă imagine de parfum persistent îmbracându-mi mirosul.
Mai las să crească o lumină în adânc, pentru a prelungi culoarea ștearsă a unei umbre în care mă topesc ca o ploaie trecătoare de vară, ca apoi să las ecoul rece, ninsoare peste gândul meu. În colțul de suflet nepătruns îmi urlă un câine de durerea singurătății – s-a prelins o lună plină peste o umbră în doi.
Rămân mai departe privind în tablou, o bătaie de aripă mă trezește din uitare. Mă uit mai departe, privesc în afară. În față un chip mă privește fix și atunci nu mai știu unde e tabloul : înăuntru sau afară.