Ieri, vazusem un olandez sarac,scormonind prin gunoiul din fata unui bloc. Am traversat urgent strada si i-am dat cat am avut, nu mult, cat sa manance o hrana calda. Mi-a luat mana, a incercat sa mi-o sarute, m-am impotrivit si brusc m-a luat in brate zicand: “Ce bine mirosi, batrane!” I-am admirat apoi ochii vii, lumina blanda si m-am bucurat de bucuria lui.
Toata seara mi-a mers bine: am incheiat proiectul la care lucrasem cateodata fara eficienta, am scris o poezie si cata energie mai primeam!...

Astazi, asezandu-mi-se lucrurile, imi pun problema: cum vrem sa dobandim viata de apoi fara sa daruim? Cunoscand faptul ca speciei umane ii sunt proprii grairea si fapta, de multe ori il ingan pe Noica: “ce gand m-a purtat? ce gand am slujit ?” Astfel, incerc sa dau ceea ce am. Si, daca ma orientez dupa maretia ideii lui Steinhardt*, poate o sa vad si eu ce nu se vede, cand dau ceea ce n-am. Dupa ce fac un bine, simt cum cerul ia cu asalt pamantul, Duhul Sfant mi se aseaza in inima, Cuvantul mi se adaposteste-n carne. Si-apoi trupul imi miroase a tamaie. Asa zicea si sarmanul, ca “miros bine”, cu toate ca nu-mi dadusem cu parfumuri.
Da, i-am admirat ochii, inima, pentru ca admiratia este fiica ignorantei. De ce sa nu-l admir pe omul nevoias? Omul bun nu are decat un singur Stapan, in timp ce avarul are atatia stapani cati ii pot fi de folos “carierei” sale. Iar daca faci pact cu aroganta, cu mandria, ti se incetoseaza privirea si nu-ti dai seama perfect de limitele si neputintele tale. In ciuda „stralucirii” tale de om mandru esti negru, plutesti in intuneric si cu greu mai poti vreodata sa te coci. Cred ca dintre toate roadele lui Dumnezeu, noi, oamenii, suntem singurii care ne putem coace si-n iarna sau in intuneric. Nu stim unde ne este esentialul, alegem intre una si alta, intre bunatate si mandrie, si ratacim prin toate lumile din afara pentru a ajunge in sfarsit la templul cel launtric, la coacerea deplina.
Exista mici eforturi pe care trebuie numai putin sa mi le colorez ca sa devina vizibile in ceruri. Mai tarziu ma scutur de praful cosmic si ramane binele ce l-am facut. Incerc sa-mi crosetez zdrentele de-albastru cu minunatiile numite saraci, orfani, orbi etc. In realitate, noi suntem orbii, saracii-n duh, cat timp nu avem sa dam nici obiecte, nici bani, nici oarecare ajutor. Ratacim pe meleagurile singuratatii. De ce sa risipim lumina din noi si sa ramanem privirea aceea aramie de apus? Daca Sf. Ilie ar arunca fulgerele sale, ori de cate ori nu daruim, in scurt timp ar ramane dezarmat. Pe el il doare focul in alte fapturi, pe mine ma doare sangele acestora.
Cu rugul asezat pe buze, niciodata sa nu uitam sa ne incarcam cu o idee buna, iar din ochi sa varsam o lacrima pura pentru nevoiasi.



*“Dand ce nu ai, dobandesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc”, idee surprinsa in cartea „Daruind vei dobandi” (Editura Dacia, Cluj-Napoca,1999)