De multe ori multe ori începi lucruri doar așa din inerție, fără impuls, fără dorință, fără ceva mai de sus sau mai de jos, fără întrebări întrebându-se, doar așa pur și simplu. Începi și construiești, la început să fie oare încet, alert sau poate dulce, dar oare contează? Te îneci pas cu pas în limbi gângurind, adunări de părți umede strigând la cer. O pui de-o îmbrățișare, dar nu între doi, ci între câți se poate. Așterni o palmă peste o picătură din ceea ce tocmai a fost, rămâi cu urmă ce încet se încolăcește pe unghie. Și tu crezi că știu, eu știu ca pot, acum aruncăm unghiile să se atingă de după gât. Te privesc mare și dau drumul fricilor să năvălească ceea ce cred că se mișcă. Și oare iubito, cine nu se mișcă? Cutii îngropând și ele ce pot , te-ai gândi la resturi, aș spune că e mai mult. Îndopându-se de carne râncedă, atingând obiecte ce se vor vase, de când și până unde. Cât ai putea s-o ții așa ? Să cauți o ceva acolo care să te pună pe mâini și-n buze. S-o dau în chestii că vai eu sunt așa, iar tu pe dincolo, iar imaginile nu se întrepătrund, parcă e prea mare imbecilitatea, eu spun aruncă gâturile înainte poate vei prinde și-un dinte atârnând de-o limbă, buză sau tălpi arzătoare. Frigărui de fire răzlețe se sapă un rând plin de litere, un galben iubindu-se cu-o perdea, un geam tinzând în afară. Sa-mi fie oare de testament, dar parcă trăiești oare pentru ceva? Stai, întrebi, gândești și oare…