Ca si Bunavestire, pelerinajul catolic la Capela din Bocsa Montana, de Sfanta Maria, pe 15 august, poarta un mesaj de liniste. De jos, de unde se face pelerinajul, din Valea Barzavei, capela pare o candela aprinsa in ferestra cerului. Cerul invadeaza deopotriva Dealul si sufletele care se-cumeta sa-l urce. In fruntea alaiului este preotul cu Sfanta Cruce, urmat de ministranti, corul bisericii si credinciosii de rand.
De fiecare data cand se repeta urcatul abrupt al versantului, plansul dispare din ochii pustii, se imparte cu pasarile ultima zdreanta, vantul colinda frunzele padurilor de castani. Toate se mistuie in nefiinta, pur si simplu iti este dat sa mergi cu Dumnezeu. Atata doar ca esti din ce in ce mai greu, cum greoaie par turmele peste oile ce pasc langa poteca pe care se trece agale. Si micul efort de-a urca “un deal cat un munte” se face in cinstea “termometrului civilizatiilor”, Fecioarei Maria.
Stropul de imperfectiune al celor ce participa la procesiune ne potenteaza frumusetea. Rugina acelor oameni de fier, cum zice Sorescu, se elimina, cel putin partial. Printre ei sunt oameni care citesc in viata o singura carte, respectiv experienta vietii, si oameni care citesc mai multe carti degeaba. Majoritatea e data de omul nevinovat ca in ceasul prunciei, cum ne aminteste Noica, omul de dincolo de 60 de ani. Intr-adevar, pentru acesti batrani in carje, cu unghiile prinzandu-se la urcus de cate o piatra, de cate o radacina de arbore iesita la suprafata -viata este suportabila numai de la aceasta varsta inainte. Ei stiu sa suporte arsura lacrimii, iesirea din intuneric. Mai gasesti -printre cei care fac acest pelerinaj -acel Tizian, acest Rafael, si poate un Leonardo. Asa-mi place sa merg inaintea alaiului sa fac fotografii, si-apoi, dupa o vreme sa analizez fiecare fata crispata, vesela…si spun, mai tarziu, din cand in cand, cu tristete: “si asta a murit”! As striga zilnic: „Lasati-ma sa-mi fie dor de voi, cei care-ati fost -sa va imbratisez!”
Dealul Capelei sufera transformari, si urmele trecutului se sterg, memoria lui incepe sa se piarda, alaiul este pe an ce trece tot mai slab reprezentat de tineri. Modificarile nu se petrec in adancul pamantului, ci la suprafata sa, acolo unde se urca asemeni Golgotei.
Ajuns la capela asculti procesiunea, se aprind lumanari. Simti ca viata universului se manifesta, ca treci prin ea spre libertate. Ca o frunza insetata dupa stropii de roua, cei de acolo respira serenitate. N-ai nimic sa-ti ceri: murmuri ruga trasnetului, si privesti tinta, in jurul Capelei, la iarba cruda si la fluturi, esti atent la furnicile din jurul picioarelor tale ce anunta ca ele sunt bocitorele ploii zilei ce vine, si, cate un tantar dornic sa bea din nemurire, te trezeste din ruga. Esti preaorbit de sensuri, simti ceva de genul: nici dinspre nici catre. Interiorul Capelei e umplut de cantecele preotului si ale corului.
Se incheie procesiunea, te-asezi sub copacul cu a sa coroana cat cerul. Esti in nefiinta si lipsa de frig. Luna plange inca stralucirea soarelui, si ne pierdem in apusuri privind orasul din coama dealului, ca niste sfere ce analizeaza atent lumescul din ceruri. Formele isi pierd contururile grele, materia isi scalda-n duhuri densitatea, se ajunge la limita asubstantialului. Este locul si timpul unde se spiritualizeaza – suind catre o suprafiintare sublimata, imateriala, pierduta in haloul inform al idealitatilor.
Luna sfinteste cerul innegrit si razele ei insotesc intotdeauna pasii celor ce-au trait momentele rugilor depline, celor care erau aici si acolo in chiar inceputul lor. Nu se revine spre valea Barzavei in mod organizat, in alai, ci mai smerit, mai cu teama, fiecare adulmecand in sine un vartej de placere-n durere, esente multiple.
Lumina cerului a trasferat-o soarele in noi, cel putin pana in zori. Poate vor cobori maine noii nascuti, spiritele vor intra in femei tarziu dupa miezul noptii. De-ar fi fost sa va cunosc vreodata, sa refaceti si voi traseul! Ce dreptate are Schopenhauer, cand spune: „Semper aliquid haeret”, adica „totdeauna ramane ceva”. Si ies din insiruirea de fapte de pe Dealul Capelei, ca viermele din mar, cu speranta ca au ramas tuneluri de idei spre mai departe.