Avusesem o altă părere despre moarte. Credeam că e odihnitoare ca o toamnă, că e coaptă și grea ca un fruct, că e ploioasă în sensul neroditor al cuvântului…
Niciodată n-aș fi crezut că e atât de obositoare. Și asurzitoare. O moarte din care se aud prea tare zgomotele înfundate ale târnăcoapelor săpând pământul roșcat. Un soare timid care înmugurește pe reverul aurit al preotului ce mormăie ceva în barbă de neînțeless pentru mine. Cruci care spintecă aerul pe dinafară în timp ce un boschetar bătrân cască mestecând un colac pe mormântul unui copil. Avusesem o cu totul altă părere despre moarte. Credeam că se deschide dinspre trup o lumină și-o liniște nouă. Dar nu, aceleași fălci mestecă moartea, aceleași dorințe se scufundă cu noi în groapa de piatră din timp pregătită, aceeași grabă care ne ritmează clipele cu obsesii și fugi ne urmează docilă îngrămădindu-ne în sicrie de sticlă. Nimic din toate acestea nu se termină aici. În cimitirul de ciment al celor vii se continuă teama de moarte ca o condamnare pe eternitate.