O dată pe an, pașii mă poartă în pelerinaj către locul de obârșie.
Acolo, într-un sătuc din apropierea mării, odihnesc în eternitate cei al căror sânge continuă să curgă în ființa mea. Cu mici excepții, totul pare neschimbat: aceeași comunitate pestriță alcătuită din români, tătari, bulgari și lipoveni; care s-au înțeles bine întotdeauna, tolerându-se și participând împreuna la viața obștei, chiar împrumutând și asimilând datini unii de la ceilalți.
Vântul aspru și gerurile iernii le-au întărit caracterul, iar zăduful verilor le-a călit răbdarea și așteptarea.

Și totuși, an de an, am impresia că această comunitate o duce din ce în ce mai greu. Mi se pare că era mult mai frumos în timpul copilăriei mele!
Chiar uliței casei părintești,neschimbată fiind, simt că-i lipsește ceva, iar despre oameni ce să zic? Au îmbătrânit cu toții, sunt triști, palizi, aduși de spate de atâta muncă și așteptare! Copiii au plecat care încotro, mânați de dorința unui loc de muncă mai bun și unui trai modern. Vin foarte rar pe acasă, și atunci doar să mai ia câte ceva de-ale gurii sau când se mai duce câte unul dintre bătrâni.

Sărăcia este predominantă, parcă la fel de acută ca-n vremurile de altădată. Iar de privești în jurul tău, vezi câmpuri nesfârșite, cu cea mai bună compoziție naturală de exploatat: cernoziomul. De neînțeles de unde vine această stare de împotmolire, de neputință!

Mijlocul anilor '50. Întregul sat era sub teroare, frica și nesiguranța zilei de mâine erau prezente în fiecare casă!
Þăranul era forțat să-și doneze pământul colectivului, surle și trambițe anunțau prăpădul colhozului, iar trimișii de la regiune tăiau și spânzurau!

Astfel i-a găsit "balaurul cel roșu" și pe cei dintr-o familie modestă a cărei singură avere erau pământul și animalele din ogradă. N-aveau cine știe ce hectare întinse de-a lungul și de-a latul comunei, doar 10, dar pe care le munceau cu drag și patimă. Iar animalele erau adevărați prieteni care-i ajutau la munca ogorului.

Aveau ceea ce majoritatea avea: o căruță, un car, o pereche de boi, două vaci, doi cai și tot arsenalul de utilaje agricole. Iar unul dintre acești cai era comoara și mândria feciorilor: un cal tânăr și puternic, de un alb imaculat, pe care-l numiseră Mircea. Călărit în special de fiul cel mare, Niță, ajunsese să știe toate cotloanele și drumeagurile pe unde-l purta povara tânară a lui stăpâne-su.

Când prigoana și forța se apropiau, Niță a luat o hotărâre majora: aceea de a fugi și ascunde calul în pădurea Comorova, sperând în felul acesta că va scapă, nepredându-l.

Cei rămași acasă au încercat în zadar să se împotrivească autorităților! Degeaba au protestat, degeaba au strigat și au plâns! Când a fost să fie ziua, bătrâna mamă s-a lungit pe pământul dinaintea animalelor, într-o încercare de a-i îndupleca pe tartori... Dar nici vorbă să fi înmuiat inima cuiva, dimpotrivă, aceștia au tras de animale peste trupul cuprins de convulsii, făcându-l una cu glodul bătăturii!

În acea zi, sufletul lor a fost schilodit pe vecie, ceva din ființa lor a început să sângereze, iar acea rană nu s-a cicatrizat niciodată!
Drept urmare, nu peste mult timp, bătrânul tată se stingea de oftică și de inimă rea, înjurând până în ultima clipă beneficiile noii epoci și toată clica de "proletari și colhoznici"!

Mircea a fost salvat ca prin minune, după ce l-au căutat asiduu. De fapt, Niță a făcut un compromis: s-a angajat ca miragiu (paznic de câmp) pe pământurile noilor proprietari, condiționând ajutorul calului său, nefiind nevoie de un altul.

Acolo, unde cândva se întindea una dintre cele mai rodnice podgorii ale acestei familii, începuseră deja să defrișeze locul. Iar ceea ce mai rămăsese din fălnicia acelei vii era de data asta lucrat la comun. Nu doar o dată am fost la cules, în timpul practicii școlare, pe tarlaua care odată fusese a familiei mele!

Anii au trecut. După revoluție, Niță și-a redobândit pământul pe care l-au împărțit frățește. Ar fi vrut să fi trăit și "ăl bătrân", să poată muri, de data asta, împăcat.

Dar el însuși fiind deja în vârstă, s-a văzut în imposibilitatea de a putea munci acel pământ: cu ce utilaje, cu ce forță de muncă, cu cine ?
După câteva încercări de asociere (!) cu alși oameni ai locului, a ajuns din nou în situația de a fi înșelat și purtat pe drumuri pentru nimicul obținut din cultivarea celor câteva hectare. Unii care avuseseră influență și trecere acaparaseră tot: tractoare, utilaje și inventarul fix ; ceilalți, de parcă nu fuseseră blestemați de ajuns, până la urmă au renunțat să mai lupte. Iar Niță a cedat, și-a vândut pe nimic partea sa de pământ. Din nou, sufletul său a sângerat iar obida și lacrimile grele i-au înăsprit și brăzdat obrazul, tot mai adânc!

Nu, n-a uitat nimic și nu va putea ierta vreodată fărădelegile trăite!
Și, cu atât mai mult, în acești ani după '90, n-a pactizat niciodată cu "cârmuitorii"! Sunt sigură că asemenea lui există foarte multi.
Oare despre ce fel de atitudine este vorba, despre umilință sau despre mândrie?
Nu-i așa că este foarte greu să vorbim despre asta în numele altora?

Pelerinajul se termină întotdeauna la căpătâiul morților mei, străjuit doar de crucile împuținate de vreme...
Iar în nopțile cu lună plină, fantoma înaripată a unui cal alb nechează asurzitor, lovind aerul cu ale sale copite de argint, până când chiar marea reverberează!

Iar Niță, tatăl meu, visează aproape noapte de noapte cum, înșeuându-l pe Mircea, aleargă peste câmpii inundate de floarea-soarelui, liber!