I. Actorul




Prin ochii mei poți să vezi lumea ca pe o scenă cu decoruri bogate și un spectacol de lumini.
Gestul este conducătorul lumii mele iar trupul este unealta ce o construiește.
Lumea mea este întotdeuna altfel. Astăzi am două roluri, mâine poate nici măcar unul iar miercuri au fost trei.
Chiar dacă la geamul tău este zăpadă, pe mine m-a toropit căldura căci sunt un călător prin deșert. Râd sau pâng la cerere și pot sa mor de frig în luna lui cuptor. Decorurile nu înceteză să se schimbe. În fiecare zi am altă soție, sunt văduv sau rănit din amor. Știu mereu ce trebuie să spun și, oricând, dacă ți se pare că am greșit poți citi piesa.
Lumile mele sunt perfecte chiar și atunci când nu sunt.
De atâtea ori am îmbrăcat haine de lux și poate tot de atâtea ori am fost și cizmar și dascăl și trubadur ori poate brutar. Am jucat pe scene largi dar și în teatre foarte mici.
Oamenii din lumea mea râd, plâng, cântă sau visează o dată cu mine. Lumea mea începe când se deschide cortina și se încheie atunci cînd se sting luminile în sala goală a teatrului. Dar mâine am să am o altă lume. Poimâine alta…
Și totuși…sunt actorul care încă nu a jucat rolul vieții sale, care încă nu a găsit marginile lumii de carton.




II. Pictorul




Prin ochii mei lumea este un gigantic tablou inedit, plin de culori vii și umbre stranii.
Culoarea este conducătorul lumii mele iar pensula este unealta ce o făurește.
Lumea mea încape pe o piatră cât un pumn sau pe pânza cea mai întinsă din câte au existat vreo dată.
Într-o singură zi pot trăi în lumi diferite, pot face soarele să strălucească în mâna unui copil, apele sa fie roșii și luna să o prind la pieptul generos al unei fete cu par de vâlvătaie. Dacă cenușiul mohorât al unei după-amieze mă deprimă, îmi pot desena câmpul cel mai verde presărat cu niște flori abia inventate.
Pot să distrug tipare, pot să creez o galaxie nouă. Pensula mea trasează marginile unui tărâm sau sparge barierele cerului, luând îngerii din culcușul lor de nori pufoși si albi ca spuma laptelui proaspăt și aducându-i într-un boboc de lalea portocalie.
Oamenii din lumea mea pot să atingă cerul, sa vadă floarea cum plânge, au ochi de șoim și crăci în loc de brațe.
Dacă lumea mea de azi nu e perfectă am să o fac să fie: puțin bleu aici, un strop de violet acolo, un retuș fin și este gata.
Și totuși… sunt pictorul care nu a reușit încă să picteze pe pânza cea mai bună iar pensula mea nu știe încă să contureze limitele lumii.




III. Muzicianul




Prin ochii mei lumea este un imens portativ ce nu mai are 5 linii și 8 note iar cheia Sol închide în cutia de valori a sufletului fiecare sunet, fiecare acord. În fiecare zi apar note muzicale, game noi și eu le adun pentru ca la final să pot cânta lumea.
Trilul păsărilor, vaietul vântului, suspinul apelor, le pot aduce in cel mai sărac bordei sau în marea sală de bal și au să sune identic pentru că sunetul nu știe diferența dintre clasele sociale.
Știu întotdeauna ce coardă trebuie să ating, ce clapă trebuie să apăs pentru că partitura asta este compoziția mea, lumea asta îmi aparține și o pot modela după bunul meu plac.
În lumea mea este anotimpul pe care mi-l doresc și sunt atâtea personaje câte simt eu ca încap în ea.
Am cântat de tristețe și mi-am alinat sufletul, am cântat de fericire pentru a ferici și pe alții, uneori am cântat ca să nu uit glasul mării. Degetele mele au mângâiat struna în care s-au împletit lebede, crini, ploi, regi și ninsori ce m-au mângâiat la rândul lor.
Pe acordurile muzicii mele s-au legat povești de dragoste, s-au șoptit secrete și vorbe dulci de așternut.
Oamenii din lumea mea cântă o dată cu natura, plâng o dată cu cerul și au învățat cei mai frumoși pași de dans. Lumea mea este nelimitată și sunetul o poartă tot mai departe sfidând cele patru zări.
Și totuși… sunt muzicianul ce nu a reușit sa cânte încă partitura nemuritoare iar struna mea nu poate sa-ngrădească limitele lumii.




IV. Scriitorul




Prin ochii mei lumea este o carte cu mii și mii de file, unele mai uzate, altele abia atinse și altele… care abia se scriu.
Mi-am creat atât de multe lumi încât, uneori, ma pierd în ele și nu îmi mai aduc aminte dacă florăreasa era amanta primarului sau dacă au murit cu toții la potop. Pot crea vieți pe atât de ușor pe cât le pot distruge. În lumile mele copiii au nume frumoase, femeile poartă părul în cozi lungi pe spate și de fiecare dată când plouă miroase a pământ reavăn.
Din condeiul meu apar munți ce au suflet, animale ce au glas. Daca un ocean nu există am să îl inventez și îl voi așeza între cei doi îndrăgostiți.
Lumea mea are margini fixe: două coperți din piele albă, ce o păstreză nealterată. Între aceste margini îmi pot îmbogăți lumea...dar nimeni nu o poate sărăci.
Oamenii din lumea mea vorbesc, se nasc, mor, judecă , nici o secunda mai devreme sau mai târziu decât atunci când eu le spun să o facă .
Pe strada, în casă, în drumeții, adun cuvânt cu cuvânt, idee cu idee, pentru a scrie o lume noua… poate un basm de astă dată.
Și totuși… sunt scriitorul ce nu a reușit încă să creeze personajul genial iar condeiului meu nu poate încă să rupă coperțile între care stă închisă lumea .


V. Anonimul




Acesta sunt eu și îmi este teamă că prin ochii mei nu am să fiu în stare să recunosc lumea.
Îmi este teamă că astăzi actorul își va uita replica și piesa vieții sale se va transforma în cel din urmă eșec pentru ca apoi să rămână un spectator mut la marginea unei scene goale.
Îmi este teamă că pictorul își va vărsa în dimineața asta culorile și în locul unui răsărit multicolor lumea va fi gri, sfâșiată de linii roșii sau mov ori împroșcată cu pete fară noimă.
Îmi este teamă ca nu cumva muzicianul să încurce partiturile, că o ploaie măruntă va spăla notele de pe portativ si păsările nu vor mai ști să cânte, frunzele vor amuți și ele iar greierele de sub fereastra mea va muri de tristețe…
Îmi este teamă că scriitorul se va rătăci într-una din cărțile lui și va uita să modeleze din condei cuvintele de pe ultima filă din lumea in care m-a creat.
Atunci… va trebui să îmi scriu singur viața, să mă joc pe mine însumi, să dau culoare unor aripi de fluture, să îmi cânt tic-tac-ul sacadat al inimii.
Oamenii din lumea mea se crează si se conduc singuri, râd fără motiv sau plâng de burie, știu cântece fără note, floarea din mana lor este vie, cerul… va fi mereu acolo sus pentru ei, la fel de înalt, la fel de albastru.
Lumea mea are limite, da. Sunt însă limite flexibile, variabile…
Eu…eu sunt omul pentru care scena va fi întotdeauna prea mică, filele prea puține, muzica prea încet și roșul… nu destul.
Perfecțiunea lumii mele constă în aceea că este imperfectă, mereu surprinzătoare, cu voință proprie… de nestăvilit.
Eu, sunt omul care a reușit să trăiască!
Sufletul este conducatorul lumii mele.Dar eu sunt cel ce o înalț!