Ochiul lui, ca un instrument de înaltă clasă
avea proprietatea de a extrage esența oricărei scriituri.
Prin aducerea cuvântului la presiuni și temperaturi
imposibil de replicat
argumentele se deplasau de bună voie
către regiunea spectrală de la capătul tunelului.
Mărșăluiau perechi, perechi în lungul
autostrăzii de sticlă venețiană
către ținuturile de la hotarul
diagramei de fază –
deoparte, aburii gândurilor de primăvară
de partea cealaltă, marile teorii lichefiate –
Apoi, se balansau pentru o clipă
pe vârful sabiei și
săreau ținându-se de mână
de la ultima platformă literară
în regiunea non-duală a gândului,
ca fluid supercritic.