Pe undeva, prin partile Junin-ului, sau mai sus, catre Tapalque, am auzit istoria aceasta. Un copil disparuse in urma unei navale a pieilor rosii; se socotea ca indienii
l-ar fi luat cu ei. Parintii il cautara in zadar; dupa ani lungi, un soldat care venea din strafundul tarii le pomenii despre un indian cu ochi albastri care ar fi putut prea bine sa fie cel pe care-l cautau. Il gasira, in sfirsit (cronica a pierdut circumstantele exacte si nu-mi place sa nascocesc ceea ce nu stiu) si avura chiar senzatia ca-l recunosc. Omul, inasprit de pustiu si de salbaticie, nu mai putea pricepe vorbele limbii lui natale, dar se lasa condus, indiferent si blind, pina acasa. Acolo se opri, poate din pricina ca ceilalti se oprira si ei. Privi poarta, parca fara s-o inteleaga. Brusc, isi inclina capul, scoase un strigat, strabatu in goana un vestibul si doua curti interioare si patrunse in bucatarie. Fara sa sovaie, isi viri bratul in hornul innegrit de fum si scoase cutitasul cu miner de lemn pe care il ascunsese acolo, in vremea cind era copil. Ochii ii straluceau de bucurie si parintii izbucnira in lacrimi, fiindca isi regasisera copilul.
Poate ca acestei amintiri i-au urmat altele, dar indianul nu mai putea trai intre peretii unei case, si
intr-o zi pleca sa-si recupereze pustiul. As fi dorit sa stiu ce a simtit, oare, in clipa aceea de ameteala, cind trecutul si prezentul s-au suprapus; as fi dorit sa stiu daca fiul pierdut a renascut si a murit in clipa aceea de extaz, sau daca a ajuns sa-si recunoasca - macar atat cit o pot face un prunc sau un ciine - parintii si casa.