Pantofiorii roșii.
Nimic mai viu și mai clar ca amintirea pantofiorilor mei roșii. Îi am încă într-o poză cu Moș Crăciun, la o serbare, Moș care știam că e tata pentru că îi recunoscusem mâinile.
Cred că de atunci, de pe vremea pantofiorilor roșii, s-a născut pasiunea mea pentru mâinile oamenilor și pentru poveștile scrise pe ele, pentru forma unghiilor, pentru liniile pictate adânc în palme, pentru felul lor de a-mi vorbi...
Am mințit. De fapt, fumez de sting. Aproape două pachete de zi. Una după alta, le introduc sistematic în plămâni, cu totul. Iau pauză când dorm. Până chiar și în acest moment. Trupul meu însă m-a refuzat de la clipa în care ți-am lins plecarea, cu privire umedă și abținută strașnic în scrâșnit bărbătesc de măsele, acolo, la fereastră, hoțește, după perdea. Acolo a rămas ființa Li, suspendată pe umărul lui Cronos, cu sufletul, cu mintea, nici un ceas nu mai ticăie, nici un prezent nu se mai naște. O clipă lungă cât aproape 30 X 6, o sută optzeci de zile, o clipă greșită în mecanismul perfect al lui Dumnezeu, o eroare de calcul, tărâm înghețat, înecat de cei douazeci și opt de ani în care am știut că ea o să vină. Hulpavă, tiptilă și haină : clipa morții clinice, halatele albe se agită în jurul meu, iar eu stau țintuită anestezic și privesc ca o ciută cum, cu fiecare pas, mi se scrie împietrirea, cum o altă ființă pleacă din mine, și cealaltă, Cenușăreasa, rămâne să facă ordine, să frece lespezile pe care te-a alergat, să respire prin tub gălbui conectat la revista presei de dimineață, prin oameni în care nu ești, prin dorințe închiriate, prin repetiții nătânge.
Cu sufletul, deci, am văzut azi în parc o fetiță cu pantofiori roșii. Dumezeu mi-a dat o palmă în care să-mi strâng rugile. Așa am aflat că sunt încă vie. Ca să ai tu must trăit, să-l bei la judecata de apoi...

Dar viața mea nu e literatură, domnilor ! Nu literaturizez nimic. Nu comentez, nu exagerez, nu inventez, nu îmbuteliez, nu desfac, nu colorez... Ai văzut aseară vreo parte de cer?! Ai avut timp?! Sună straniu și titirit, dar eu nu pot să adorm dacă nu privesc, lăsându-mă pe spate, măcar o felie grasă de cer.

Aseară le-am trimis sfinților esemes, cum că aș avea nevoie de mine un timp.
Văd că azi ți-au dat un delete, cât toate zilele...
în care nu te-am știut.