"diminețile tale mostariene îți aduc viorici care mor de ciudă că nu au fost acolo, de parcă tu ai fi fost... numai șenila dreaptă, reparată de Cladic știe ce gust are sindrofia basibuzucilor moderniși, numai patima ultimului vals morenar dansat în Sala mare a dramei omarskaji tzentre știe zumzetul furtunii a-l simți. și dor îmi e de nea Edi... unde dracu s-a dus omul ăsta, un inginer care și-a depășit condiția, ce morții căprioarei mele a căutat el la Marseille, să zboare mai abitir ca TGVul până în negura dimineții fără har? Jurnalist netrebnic, lasă-mă să mă respir pe mine mă. Iubescu-m-ai. S. "


pe când am fost eu la Mostar, tu plecasei de acolo de mult timp,lăsând istoria în urmă, și-o palmă pe obraz ai luat, că te-ai aliat tocmai cu femeia ce-nalță steaguri albe către voi, nebunii care-ați uitat de copii și de poduri, și v-ați luat sângele ăla pătimaș la conjugat prin fum greu și ceruri fără soare; la Mostar fugeam la ora fixă on air,dupa semnal sonor, microfonul era deschis și aproape că nu-mi păsa decât de dicție, căci oricum aveam totul scris pe hârtie și vocea îmi răsuna străină în căști, sulemenită cu hai tehnologi, mă speria numai harta din redacție pe care puneam pioneze cu căpățâni roșii de moarte, și cifrele - tot mai greu de citit, cifre în care se culcau pe veci sufletele oamenilor pe care nu i-am cunoscut niciodată, dar m-au durut, nu însă îndeajuns de mult cât să nu adorm liniștită, seara, dar nu-mi spune tu mie că n-am fost la Mostar, și ieri am fost, am pasiunea aceea bolnavă pentru poze de război, știi doar, mă uit la ele, le adun, și mă întreb pervers și egoist daca-i bine să condamni copiii la viață în lumea asta cu tunuri și plăgi, la ploi de noiembrie 1993, november rain, lungă și-n beție, n-am fost ca tine la Mostar, dar am fost, că de acolo te știu...
și pasul tău și gustul prăpădului...

Pod de piatră stari most, fă pace și lasă-mă să mă pășesc pe mine mă. Iubescu-te-aș.