Așteptam autobuzul paișpe’. În după amiaza aceea topită nici un os nu mai ademenea nici un câine. Albastrul nu mai era o culoare. Se căutau arbori printre mucii soarelui. Un boschetar adormise pe trotuar cu prohabul desfăcut lângă o cabină de telefon. Sforâia cumplit printre câteva coji de arome contradictorii. Nu știu cum, dar cu cât îmi feream privirea, cu atât mai mult ajungeam să-i privesc carnea aceea fiartă ieșind cu un fel de candoare dintre cârpele putrede.
Îți spun toate acestea ca să înțelegi.
Așteptarea se topise și ea în aceeași lehamite cu toate celelalte lucruri. Doar mădularul inutil îmi stăruia undeva pe retină ca o pată interzisă.
Să urc în autobuz. Să plec mai departe. Poate că o să-mi simt totuși picioarele înfigându-și pașii în slănina gri a stației.
Prea aproape de mine se molfăia un langoș. Mi se ungea pe creier . Dacă aș fi fost puțin mai atentă puteam să-i vomit tot soarele pe burtă. Dar se lățise în mine un fel de toleranță vecină cu o moarte fierbinte în care viermii te salută libidinoși din propria-ți carne.
Așa era după amiaza aceea în care mi-ai spus să plec. Dar eu nu am plecat pentru că era mult prea cald și nici nu aveam unde.