...erai atât de aproape, daca aș fi întins puțin mâna, aș fi putut să te ating...

Ce ma face să stau cu ochii pe pereți ore în șir și să mă gândesc la lucruri fără început și fără final?

Nu prea reușesc să îmi răspund la nici o întrebare și asta mă ucide

Mă simt amorțită, anesteziată, pusă într-un sertar ce a fost apoi închis cu cheia...

și totuși, dacă ar fi numai atât aș putea să zâmbesc dimineața, când mă trezesc, și să privesc înainte cu speranță

Cât am iubit nopțile și am urât zilele! Acum toate zilele sunt la fel, sunt întunecate și sumbre, sunt fără rost

Și în fiecare dimineață privesc spre noua zi ce mă așteaptă, și mi se face greață, mi-e rău de o nouă zi

mi-e rău de aceeași privire nedumerită, de același râs care mă sfidează

Așa că aștept un motiv să mă ridic din mormântul meu de gheață și mă voi ridica, până atunci însă...noapte bună

Vise plăcute!