Printre visele-ti amorfe ma pierd, murdarindu-ma de abjectul lor. Lingandu-mi ranile, le simt gustul acru, care ma scarbeste de multa vreme. Cicatricea nu se formeaza, pentru ca eu tot continui sa le ling si nu le las timp sa se vindece. Visele iti fug pe vai nebanuite mie, dar incotro indreptandu-se ele, au vreun scop? Viata-ti se scurge fara un drum anume, pe vene sparte, din care curge sange negru, mixat cu bucati de idei si imagini. Nepasarea-ti loveste ca un pumnal rece, implantat in stomacul cald al inimii. Creieru-mi se lichefiaza, pentru ca nu ma gandesc decat la trecut, imi curge pe nari, prin urechi, prin gura, pregatindu-ma pt mumifiere. N-as suporta inca o viata cu un abis in suflet. Cerul instelat ne reprezinta pe amandoi, la mii de ani – lumina distanta, doua stele mici, puerile, chiar efemere, a mea fara luminozitate aproape, stingandu-se pe clipa ce trece, iar a ta cu o lumina de nedescris, atat de rece... Ma otravesti... Simt cum urca spre creier, istovindu-l , slabindu-l, doar de tine. Sunt agitata de la otrava ta care m-a cuprins, luandu-mi asupra si cele mai mici colturi ale fizicului si psihicului meu. Sa fug, ar fi usor, dar ar fi las. Sa infrunt, as da dovada de bravura, dar de o bravura idioata, pt ca n-are rost. Ma ataca si ma evapora lupta cu sufletul tau, cu prezenta ta. Nu-mi permit sa te descriu. Mi-ar fi frica si scarba de ce ar iesi la iveala. Te urasc psihic, iubindu-te cu inima. Ma domini. De ce nu sunt si eu ca ghiocelul care scoate capul din zapada spre un anotimp fericit? Ingerii varsa lacrimi de cristal cand ma vad ca ma pierd pe o cale otravita inca de la inceput. Rau imi faci. Chiar nu-ti dai seama? Sau iti place sa ma chinui?