Horcăiturile țevilor și ale canalului de scurgere umplu întregul salon. E ora la care seringile se înfig în fesierii scofâlciți ai nopții. Dozele sunt aceleași. Diferă doar ritmul picăturilor în chiuvetă. Pe trepiede înalte atârnă viața ca o haină ruptă ce se deșiră în perfuzii imense și inutile. Nu știe nimeni până când. Îmi scapă un oftat rotund între paturi. Un pacient fără vizitatori mă aude parcă aș fi rostogolit moartea pe linoleumul verde crud scăpătat. Lasă maică - se tânguiește cineva din capătul celălalt. Mă gândesc că sunt doar o sămânță. Mă gândesc că nu știu nimic. Că nu am nici o legătură cu această chiuvetă ruginită care ne măsoară prezența cu ritmurile ei agasante.

Așteptarea își înfige dinții în gleznele tumefiate ale aparținătorilor.Nu știu de ce ei seamănă tot mai mult cu niște câini credincioși cum stau așa ghemuiți la căpătâiul stăpânului lingând niște răni imaginare prin care viața se scurge împreună cu toate amintirile. Între timp afară se scurg doar anotimpuri. În zori primim vești cu miros de cerneală prospătă și ne amintim că am plecat dintr-o lume aglomerată și prea ocupată. Nu știm dacă nu cumva lumea a plecat undeva cu treburi prea importante și ne-a lăsat aici în saloane agățați de cuierele astea perfuzabile. Acolo sunt catastrofele, inundațiile, acolo sunt atentatele cu bombă, sunt vacanțele gratuite și toate actele de binefacere. Aici noi așteptăm citind ziarele începând implacabil cu rubrica decese ca fiind singura perfect credibilă.