Un om avea trei fete: Frumusetea, Invidia si Intelepciunea.
El tot ce muncea pentru ele facea.
Acum, prima era frumoasa de nu o puteai privi dar nu era nicicind multumita de ea insasi si mereu ii cerea tatalui iar el din putinul lui ii dadea.
Acum, si cea de a doua mereu se certa cu sora ei si mereu il dojenea pe tatal lor ca “eu de ce sa n-am ca sormea’ ”.
Frumusetea din zi pina in noapte se aranja, ca nu avea timp de altele.
Invidia toata ziulica statea si o birfea pe sora sa.
Sora lor mai mica gatea pentru toti, facea curat, spala, asculta ofurile surorilor ei.
Ei, da, si veni Fat-Frumos si o lua pe fata cea mica pe calul lui alb. Iar batrinul o lasa, ca asa e omul prost.
Si asa omul nostru isi trai viata pina la adinci batrineti alaturi de cele doua fete ale sale [pentru ca pe ele nu se gasi cine sa le ia].
Frumusetea a imbatrinit si s-a ofilit si nesuportind a murit. Iar Invidia de invidie a murit si ea. “Ce sa moara doar sormea’ ?!”