Soarele aruncă în scârbă 30 de grade pe planeta asta roasă de vreme. Dar e frig, e foarte frig. O briză înecăcioasă mă pătrunde până în ultimul atom, spulberând cu nesaț recifuri de iluzii, clădite cu palmele murdare ale sufletului meu. Mă agăț cu disperare de un semn și aștept o rază de lumină. Mi-e dor. Mi-e dor de o formă, de o umbră, de o atingere, de un sărut fugar. Unde ești tu, Styx, să mă arunc in apele tale, să spăl negurile existenței mele, să uit greșelile și să retrăiesc Clipele? Unde e nectarul pe care l-aș sorbi? Unde e focul ce mă mistuia? A rămas doar jar, un jar ce dulce mă arde, înfierbântând Timpul ce mă chinuie. Sting cu silă o țigară și mă obsedează imaginea scumierei pline. Oare cine va veni, să golească într-un sfârșit, și scrumiera sufletului meu, fumul negru ce-mi arde nările cu nepăsare.
***
O privire, un drum, un chip stingându-se. Fugărind un înger uitat prin deșertul ce-și zice suflet, mă ascund într-un sărut ce-l aștept de 1000 de ani, și mă sting. Mă sting nimicurile, sterilitatea intelectuală ce mă inconjoară, agonia sufletelor muribunde, imunitatea amoroasă.
***
Deja o simt, o simt în mine, penetrând fiecare celulă. E furia, furia de a fi neputincios, de a sta privind cum clipele se scurg fără nimic memorabil. Agasarea nerozilor ce mă înconjoară. Unde e Creierul? Unde e Vocea? Unde e Atingerea? Le-ați dus departe de mine, ați complotat împotriva Unității. I-ați dat un alt Scop. Și acum aștept Venirea, aștept Sărutul, aștept... aștept un Suflet.
***
Mi-e greu să scriu fără să mă adresez Þie. Dar cine va citi va ști că I-am scris Cuiva, unui Suflet ca și mine, nu unei hălci de carne, infectate de Voma ce irigă creierele tuturor.