De-ai știi cum îmi plâng degetele zdrobite, degetele ce au tot bătut în poarta zăvorâtă, aproape zidită de iedrea nepăsărilor... Și voiam să-ți aduc niște cuvinte, cuvinte care știau să picteze sentimente, ce știau să viseze primăveri parfumate... adormitul zăpezilor ce mi-ai ajuns din depărtarea depărtărilor... Voiam să-ți dăruiesc un suflet roz-albastru-argintiu...nu, nu era sufletul meu, era iubirea, numai iubirea unor vremi nenăscute încă... Voiam să ne bucurăm împreună... voiam să-ți smulg un zâmbet senin, o bucurie fără de margini în fața unor cuvinte șoptite la marginea tăcerilor înlăcrimatede fericire... voiam să te trag de mână, să te aduc aici lângă marea verde-albastră a acestui nesuferit sfârșit de august fierbinte încă... voiam să te descalț de toate drumurile tale plictisite... voiam să te îmbrățișez cu valurile astea dantelate... voiam să-ți spun că te iubesc cu iubirea cuvinteleor acestora... voiam să te zbor dincolo de ceruri, voiam să te dansez dincolo de muzica sferelor... voiam să-ți dau ultima clipă de lumină... dar, roșul prelins de lacrimile degetelor mele a însângerat și ultimul apus... surd și orb, dincolo de poartă, n-ai să vezi roșul mac întârziat - rămas de pază lângă iedera verde a nepăsărilor tale fără leac din acel mijloc de iarnă absolută... și n-ai să știi niciodată că floarea sălbatecă purta numele meu...