LANSARE DE CARTE!


Lansarea de carte va avea loc în data de 20 iunie 2009, în Craiova, la ora 12, la Debarcaderul din Parcul Romanescu.

IUBITUL MEU CITITOR

Când pășești în viață, cu inocență, nu știi niciodată ce îți va rezerva viitorul. Vezi totul în cele mai frumoase culori. Mergând spre viitor, nu mi-am văzut niciodată viitorul în culori sumbre, ci numai în culori frumoase.
Am trecut prin greutăți, dar le-am învins. Aproape totul ce mi-am propus am realizat. Am avut credință și speranța sinceră că nu voi ceda în fața obstacolelor și am reușit să merg înainte pe drumul care Divinul Creator mi l-a hărăzit.
Toți cei care veți citi scrierile mele, să aveți în suflet credința curată și nestrămutată, că cineva este întotdeauna lângă voi pentru a vă ocroti și apăra, că nu sunteți singuri. Această credință vă va aduce în suflet optimismul de care aveți atâta necesitate. Astfel, veți trece mai ușor peste greutăți. Viața ne-a fost dăruită pentru a fi trăită la cota cea mai înaltă și nu trebuie risipită șansa pe care Ziditorul lumii ne-a dat-o. În jurul nostru sunt atâtea frumuseți încât este păcat să nu le descoperim și să nu ne bucurăm de ele. Ar fi cea mai mare greșeală săvârșită de noi oamenii.
Dacă cineva m-a nedreptățit sau mi-a luat ceva pe nedrept, DUMNEZEU mi-a dat cu prisosință pe altă parte. Sunt mulțumită sufletește că am ajuns până aici și voi lupta să merg mai departe, cât mai mult.
Cititorule, ai prilejul de a citi gândurile unui om care a ajuns la apogeul vieții, doar răsfoind romanul ,,Exmatriculat din viață!” Nu am cucerit Everestul, nu am stabilit recorduri mondiale, am reușit să trec prin viață! Poate pentru mulți pare banal, dar marele Voltaire spunea: „ Numai cei puternici înving valurile vieții”!

Orice vârstă ai, ești unul din fericiții care ai trăit evenimentul de a păși dintr-un mileniu în altul, din mileniul doi în mileniul trei.
Ce a fost știm cu toții, ce va veni vom vedea. Filozoful Emil Cioran, spunea că „Rolul nostru este de a întoarce viața pe toate părțile, inspirând o ispită veșnică de a exista”. Această ispită trebuie să ne fie o călăuză continuă, care să nu ne părăsească niciodată. Ea este integrată în credință și speranță.
Aceste elemente formând spiritul civic de prietenie și ajutor reciproc. Cei care vor fi adepții acestor principii nu vor avea nimic de pierdut. Soluția cea mai simplă este asocierea. Fiind uniți, găsim suportul moral și material de care avem nevoie.
Nu trebuie să uităm niciodată remarca poetului român George Coșbuc:
„O luptă-i viața, deci te luptă!”
Parcurgând în clipele de răgaz ceea ce am scris, îți vei pune întrebarea firească, cine o mai fi și asta?
Sigur nu am pretenția de a fi cineva. Am fost și am rămas un om simplu, plecat nu de la opincă, ci de la copilul desculț, care de la Sfântul Gheorghe și până la Ziua Crucii umblam desculță și eram foarte fericită că piciorul nu-mi era încorsetat de nimic.
Carte am învățat, dar ceea ce învățam odată, nu mai uitam. Nu aveam toate cărțile, dar când le găseam le citeam și le țineam minte. Regret că nu am ținut un jurnal, căci acum după trecerea anilor, mi se pare că tot ce aș scrie nu ar mai fi autentic. Din poeziile scrise, acum când le-am tipărit, nu am schimbat aproape nimic. Oricine poate încerca să scrie, făcându-și din asta un crez. Trebuie însă să citești mult, trebuie să cauți mereu și poate vei reuși. Nu vă feriți să scrieți, căci scrisul rămâne un document.
Tu cititorule, gândește-te că propria ta conștiință îți va fi întotdeauna judecătorul suprem. Sigur, cei care m-au învățat carte nu mai sunt. Le păstrez o veșnică recunoștință, căci adevăratul mormânt se află în sufletul fiecăruia dintre noi. Citind ceea ce am scris, veți găsi părți din mine și regret că nu am reușit să vă dau mai mult.
Personal nu mă pot autodefini, pentru că nu-mi găsesc adevăratele valențe. Din poeziile scrise unii cititori mi-au găsit fațete pe care sincer fiind, eu nu mi le-am descoperit. Să fie aceasta, sclipirea diamantului neșlefuit? Singurul regret pe care îl am, este că nu mi-am folosit timpul pe care l-am avut în față.
Scriu cu o anume zgârcenie și cu respect pentru cititor. La fel cum sunt selectivă în volumul meu de poezie, la fel sper ca și cititorii mei să fie selectivi în lectură și cât mai exigenți. Astăzi se scrie poezie enorm de multă. Poeții nu se gândesc că cineva trebuie să o și citească... Sau că cineva ar putea-o citi. Asta mă face sa drămuiesc cu grijă ce scriu, fără să fiu ceea ce s-ar numi un bijutier; dar nici nu pot să dau drumul unei mori din care făina și tărâțele să iasă amestecate. Scriu și versific foarte ușor. Dar tocmai pentru că pot scrie atât de ușor, că pot umple pagină după pagină, tocmai asta mă face să mă feresc de mine însămi. Mi-e frică de ușurința cu care scriu. Mi se întâmplă să aștern pe hârtie poeme întregi pe care, apoi, să le arunc, sau din care să rețin doar un vers. Pentru că mă imaginez pe mine, ca cititor, în fața cărții mele. Iar când eu sunt și cititorul, și autorul, postura nu este cea mai convenabilă pentru nici unul din cei doi.
Poate mă întrebați, cum a început relația aceasta chinuitoare, cu versul? Sunteți în stare să cereți de la un copil să vă povestească, dacă se poate cu lux de amănunte, cum s-a născut? Sunt convinsă că, acel "punct zero al poetului" există, la fel cum țipătul nou-născutului nu e o ficțiune. Momentul atingerii hârtiei pentru prima dată, cu intenția clară de a scrie un poem, ei bine, acel moment este extraordinar. Dar, cinstit, fizic nu il țin minte. Și cred că nici un scriitor nu ține minte această clipă inefabilă.
Nu mult după aceea, am început să scriu.

La început, mici poezii inspirate din natură. Prin clasele V-VI mi-a apărut prima poezie, în Scanteia pionierului. Apoi am început să public în Cutezatorii. Mi s-a spus că sunt "înzestrată", dar că mi-au fost corectate greșelile de... ortografie. De atunci, de câte ori ninge, simt, așa, un miros de cerneală tipografică în aer.
Debutul meu real s-a produs mult mai târziu, deoarece debut real este atunci când capeți conștiința scriitoricească, atunci când ieși pentru prima oară din uimire și din bucuria literei tipărite și ajungi să-ți dai seama că ceea ce faci tu nu mai este nici jurnal intim și nici măcar mărturisire sinceră. În acel moment în care îți dai seama că nu ești sincer, că minți, atunci apare conștiința faptului că faci, de fapt, literatură. Atunci am înțeles că poezia nu este un instrument de serviciu cu care îți atingi scopurile, că este ceva care lucrează deasupra intereselor tale mărunte, că răspunde unor legi inefabile, iar poetul se află la mijloc și trebuie să reziste.

Întotdeauna am iubit poezia, am avut încă din liceu preocupări literare, am avut încercări timide la revistele vremii, dar am scris mereu pentru mine, pentru suflet, atunci când am simțit că versul exprimă mai frumos preaplinul inimii. Niciodată nu m-am crezut a fi ,,poetă”, nu cred că am cu adevărat un mare talent, cred doar că am o anume sensibilitate, imaginație, din când în când am ceva de spus și, mai ales, cred că am multă dragoste de dăruit... Simt că sunt o persoană norocoasă, am multe argumente pentru a susține că viața mea are echilibru și o normalitate de care sunt dependentă și încântată. Ocazia de a oferi câteva versuri celor ce chiar le doresc, o consider pentru mine un mare dar, un semn că uneori se deschid și porțile inimilor la care nu am bătut niciodată, că mereu și întotdeauna apare o scânteie, o rază de soare fermecată care să-mi umple mie, ca tuturor pământenilor, sufletul de bucurie și emoție.
Cred că știți cu toții că de fapt, tot ce simțim e mai complex și mai greu exprimabil prin cuvinte.
Trăiesc acum o perioadă frumoasă. Nu, că altele n-ar fi fost frumoase, dar pe asta o conștientizez altfel decât pe precedentele. O fi poate și un prag. Nu al vârstei și nici al femeii, că ar fi prea simplist. Cred că e un prag al vieții mele. Sunt liniștită, mi-am găsit un soi de confort personal, ceea ce cred că e baza pentru toate visele și dorințele mele, fie că e ploaie sau soare, iarnă sau vară. Anii pe care îi mai am de trăit, îi voi trăi la maxim! Mă gândesc și la viitor, firește, dar nu mă grăbesc să iau decizii.
Am câteva poezii scrise pe care le-am pus într-un volum ce urmează să fie lansat în 20 iunie 2009, la Craiova, la ora 12, la Debarcader, pe lacul din Parcul Romanescu, am început un alt roman, vreau să scriu și povești pentru copii... Am planuri mari, dar vreau să le duc la bun sfârșit în tihnă. Simt că timpul are încă răbdare cu mine. Un sentiment minunat! Sunt fericită că datorită netului am cunoscut oameni minunați pe care îi asigur de toată considerația și dragostea mea!

Volumul de poezii "Cenușa unui suflet" vine să ofere niște argumente pentru a capta convingerea că sunt posibile și victorii în lupta cu "singuratatea"...
Teza principală a cărții reia și adaptează la viața de cuplu o idee care e mai mult decât filozofie: nimic nu se întâmplă de la sine... Pentru orice succes, trebuie să lupți, trebuie să plătești prețul!
Sunt necesare pentru asta în primul rând bunăvoința, apoi - interes... și nu în ultimul rând - antrenament!
Un alt merit al cărții: nu este reducționistă, nu este tributară unei vederi partizane sau prea tehnice, nu se înregimentează unui domeniu...
Este motivațională, este câte puțin din toate, spre binele celui ce o citește!
Nu în ultimul rând, este o carte senină, cu un tonus bun, cu umor sănătos. Este o carte bine structurată.
Sfatul pe care îl dau celor ce vor citi scrierile mele, este să se folosească de acea sfântă trinitate: muncă, recreație, odihnă.

Vă doresc multă sănătate și optimism! Georgeta.