Zac în sufletul tău fără să mă simți,
tu, veșnicul meu bolnav de iubire,
deschide-ți cerul ca să pot păși
afară din tine fără să te zgârii
când vreau să te privesc în ochi
sau mi se face dor de pielea ta.
Ai stele din inimi pe dinăuntru,
inimi pe care nici nu le mai ții minte,
iar luna ți-e un cântec de dragoste
din copilăria unui pui de înger;
degeaba e mereu noapte în tine,
căci eu nu pot dormi niciodată
când inimile tale îmi ticăie nebune
printre coaste, iar cântecul mi se
zbate în ochii-mi plini de lacrimi,
obligându-i să nu se mai închidă;
îți caut soarele și lumina în plămâni,
mă împiedic uneori doar de adevăr:
eu sunt captura ta cea mai de preț,
nestemata condamnată la tine, iar
tu, veșnicul meu bolnav de iubire,
care nu poate trăi fără să poarte mai
multe inimi în piept, chiar lângă mine.