a murit! și vestea cade ghilotină, retezându-mă
și-a dat ultima suflare, neștiut, neauzit, nebănuit
fără preot și fără lumânare
cu fața-ntoarsă spre trecut,
pândit din spatele perdelelor
de ochii goi ai apartamentelor de lux
orașul nu mai avea oameni
îi pierduse-n mișcarea dezordonată a-nsingurării
prin parcurile pictate de semafoare
se strecoară stinghere intersecțiile dintre o viață și alta
inima lui uriașă, fără pic de viață
se chircește sub bolta mall-ului
iar zâmbetele colorate
se spală de pe trotuarul asfaltului negru
noaptea, cioclii au suflat stingând toate luminile
și l-au luat, aruncându-l în cavoul de beton și sticlă al turnurilor…