Aproape oricare subiect ce se poate încadra atemporal îmi pare o reeditare eminesciană. Moștenirea lăsată de către domnul Eminescu, trebuie administrată cu băgare de seamă. Altfel ajungem: ce suntem. Evident că: vremurile se schimbă. Epoca naționalismului este pe sfârșit (startu’ l-am pierdut cu mult timp în urmă). Prea rar s-a născut o personalitate iubitoare de țară... (care să demonstreze lucrul acesta prin sacrificul personal). Nevoia de eroi este un/o stagiu/pornire imatură a umanului. De aceea, trebuie să îmbrațișăm noul om - venit din lumină. Născut din suferința milenară. Limba vorbită de acest om nu este greaca, latina, engleza ci "harmonia". Să trecem peste… probabil vreodată am sa dezvolt aspectul.

Poetul român de acum 133 de ani:
“Să tot torni la rime rele
Cu dactile în galopuri,
Cu gândiri nemistuite
Să negrești mai multe topuri;

Și când vezi vreo femeie
Să te-nchini pân- la pământ
Și de-a sta ca să-ți vorbească
Să înghiți orice cuvânt;

Nespălat, neras să umbli,
Și rufos și deșuchiet ­
Toate-acestea împreună
Te arat-a fi poet.”

După atâta timp, lucrurile nu stau mult mai bine. Nu trădez deznodamântul “cugetului” ci latura ambiental–manifestată. Poetul vine la rampă costumat în: trening/adidași; costum de pescar/vânător și bocanci; cămașă/bluză/blugi/adidași plus punga de un leu indispensabilă. Fotograful "profesionist" imortalizează momente de o importanță colosală: poetul cu un/o pahar/sticla/țigară în mână (trage din țigară de parca se termină lumea). Evident, rânjetul este nelipsit. Poetesele (tot mai multe) parcă-s niște oi amețite care și-au concediat coafezele. Cu “pași debili” pline de “ințelepciune virginală” se așteaptă la un public căzut în delir, odata cu revărsarea-i “artistică”. Se aplaudă! Ce? Nu știu! Grotescul este instalat confortabil în sală. Nimic și nimeni nu îl deranjează.

Cam atât despre lipsa de armonie între trup și spirit.