Am numărat luminile de pe străzile paralele și asta nu m-a ajutat să înaintez, nici să grăbesc pasul; am salutat alegerea altora ca teii să străjuiască pavajul și asta nu m-a făcut mai puțin ipocrită; am dat mai departe bancul cu optimistul și pesimistul și asta nu a întârziat ora cinei. Nu a transformat-o-n carnagiu. N-am fost acasă pentru ascuțirea cuțitelor în ceafa de porc, nici aici să țin contră locomotivei.

Suntem distincți ca o pată fără costum pentru patru ace. Plus cel de cravată. Al cincilea pierde mereu. Așa a cincea roată. Cum al cincilea deget nu întregește o mână.

Porcii nu au tacâmuri, nici măruntaie. Nu dau ouă, lapte. Deși porcii nu zboară decât pentru a marca ocazii imposibile, deci cu atât mai speciale, ficatul lor e mai gustos decât cel de pasăre. Pune-i găinii cioc de pescăruș și în ziua a treia se va înălța suficient cât să-i pară că zboară.

O gară murdară cât o insomnie. Bărbatul de la geam întins la doar câțiva cm de mine. De ce tot eu, în capul oaselor și cu instrumentul la mine, mă simt mai expusă? Probabil că de tremurat, tremură cablul electric sub vrabie, și nu ea.
S-ar putea spune că fiind trează știu bine ce fac. Față-n față cu somnul de oameni conștienți că dorm. Greutatea zidului transparent ce se instalează-ntre noi ca o ghilotină.

Cer lila pe margini. Saltul sincron al tuturor în clipa de față ar putea să-l învinețească.

Invidiez plusul de viteză al trenului de alături cum probabil atletul de pe culoarul cinci dacă vede că nu va bate recordul și că nici măcar nu câștigă.

Mă gândesc fără șansă câte drumuri mai suportă pământul. Pierd dreptul de a-mi admira bătăturile și durerea plecării strânsă în ele. Anestezia mea arată așa: plicul roz pe care scriu, petele galbene lăsate de anii bisecți, creionul bont pe care îl fac să necheze, obstacolele imaginare de unde-mi trag impresia că pot răzbi, flori ciripind în timp ce-și fac cuib în ghivece, urechile primind lovituri de jazz. Interior tumefiat cât o antifonare. Acum pot să urlu. Nu am luat în piept nicio linie de sosire.

Pot să mint că aici dracii se scarpină-n aripi și mișună îngeri. Aici se așteaptă singurătatea despărțirii de carne. Ea le face și altceva trage ponoasele. Þevi ude numai pe dinăuntru și curgerea asta constantă le scutește de mucegai. Nicio vorbă despre ce ne înconjoară. Doar când ajung realizez că am plecat. Și nu din cauza cerului negru și dilatat cum o pupilă în întuneric.

Ca și clădirile, copacii cresc doar până la un punct, cât îi ține să suporte lipsa de acoperiș. Doar noi și din cauza cerului ne facem câte unul. Dovadă că limita de sus ne dă siguranță.

Trebuie să reabilităm câțiva zei și frișca nevegetală, inimile ca vezici cu apă și sare. Aceste tertipuri prin care te țin cu mine încă două minute până intră omida în gară ca-n buba din măr. Aceste două minute în care încerc să înghit mărul din gât. Acest interval pentru care există alăturarea.

Sângele bun fuge către varice. Lasă dâre goale în care m-așez simțindu-mă mai curată decât dacă m-aș fi bătut în lung și-n lat. Atât știu: călătoria nu garantează că rămâi cu vreo poveste doveditoare a punctului de pornire, a punctului de sosire. Mersul pe sârmă se face pe altă sârmă și la înălțimi pe care nu le am încă în mine.

Posibilitatea ca altcineva să poată spune perfect ceea ce crezi că simți cel mai singur cu putință. Repetarea posibilității și a putinței. Până la capătul puterilor. Acolo se va fluiera, cuvintele își vor da mâna, câteva dintre ele se vor prăbuși pe gazon. Doar pe spectator îl va interesa scorul. Sunt acel arbitru ce nu mai are dreptul la fluier și la niciun alt joc.
Dintr-o dată, câmpie. Înainte de om, edenul nu făcea fructe.

Nu m-am putut opri, n-am știut. De unde rezultă că nu imaginația transformă broasca în prinț. Ci încrederea că va fi atinsă așa cum cere povestea.

Porneam. Ceva prea bărbătesc în ezitările sale. Ca și cum te așezi cu un picior în apus, cu altul în răsărit și nu găsești altă ascunzătoare. Stai așa. Și dintre cei ce vor trece pe sub, doar pe unul să-l lași să dea cu capul de pragul din tine. Atunci proporția va fi înlocuită cu sentimente. Cum înlocuiești totul cu imagini doar să poți transmite că nu ești încă diapozitiv. Că nu ne-am dus încă.

Frigul ca formă de solidaritate. Mai precis, să-l înduri. Jena să spui lucrurilor pe nume, aceeași ca atunci când, în lipsa apei, îți speli chipul cu lapte. Foarte probabil ca oamenii aceștia să nu-și dorească vreodată să-mi țină din vorbe în mână. Apropiați cum semințele într-un pepene. Mănânci, mănânci și pe ele le-arunci. Sau le-nghiți, e totuna. O lipsă de bucurie venită din lipsa de gust.

Ca întotdeauna, cel mai cel răsărit e răsăritul pe care nu l-ai prins încă. Chestie de poziționare. În fața digului îți rămâne de pescuit doar cerul olog, sprijinit în stabilopozi ca în cârje. Le arunci pe-ale tale și fugi. Depășești digul și pata roșie e deja prea sus. Prea babană să mai crezi că în spate de tot mama tuturor inimilor chiar și-a tras un glonț în piept. Cum i-ai spus.