agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9540 .



Către Eminescu
personale [ ]
(1)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Veronica_Micle ]

2009-06-22  |     |  Înscris în bibliotecă de M I



Mițule iubit,

De ce mă imitezi? Când îți zic eu ție ,,Dragul meu" tu îmi zici ,,Draga mea". Am să-ți fac proces că-mi plagiezi dezmierdările, știi că aceasta e o contravențiune prevăzută cu penalitatea cutare, paragraf cutare, poate din procedura penală, prin urmare de-acu-nainte cată și nu mă mai îngâna.
Mă întrebi ce voiesc și de ce sunt tristă ? Am o mie și una de cauze pentru întristare și nici una pentru a fi veselă.
Mă întrebi ce-mi lipsește — toate îmi lipsesc, dar mai presus de toate Tu ești care-mi lipsești.
Deprinsă de copilă chiar a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea lui tu ai venit, te-am văzut și m-ai mângâiat, să mă crezi că mai nu am avut timpul să simt nici golul ce l-a lăsat în urma lui și nici urmările neapărate a acelei dureroase pierderi. Acuma însă, cu cât vremea trece, cu cât mă întorc cu gândul îndărăt, și văzându-mă zilnic atât de singură, în prada gândurilor, mă cuprinde o jale, dar o jale care e cu atâta mai periculoasă cu cât e mai ascunsă și mai uniformă, astfeli că o simt cum, încet, încet, mă doboară.
Mă întrebi, dorești a ști de la mine că ce anume să faci, să-ți spun dorința mea. Știi ce vreau cu stăruință, știi ce doresc?
Je desire ardement, je veux être près de mon cher petit Eminescu, rien que le voir et tous mes maux disparetront comme par enchantement.
Da, scumpul meu, voi, însă nu crede că această a mea dorință o ași pune cândva mai presus de cariera și viitorul tău, jamais, plutôt mourir moi que detruire ton avenir — agis donc en conséquence.
Să viu la București, apoi da, să viu, dar tu știi prea bine ce scump e drumul, dacă ai putea să-mi scoți un liber-permis viu eu fuga și cu iuțeala drumului de fier, mai iute nu pot.
Mai săptămâna trecută am primit o scrisoare, scrisă cu plumbul, de la Hanrieta, în care mă lasă a înțelege că timp de 6 săptămâni a fost așa de nenorocită încât m-a uitat nu numai pe mine, dar s-a uitat pe sine însăși.
Dacă într-adevăr scrisoarea mea din urmă e neclară în gândiri și sentimente este că lacrimile mă înecau, scriam fără să mai știu anume ce și tot dusul și voiajul cu turiștii e o minciună a mea, plăzmuită în mijlocul unei dureri sfâșietoare, instantaneu concepută în momentul când scriam. Mițule, oare fac bine că sunt așa de sinceră de-ți spun până și minciunile pe care le inventez ?!
Eminescule, de ce mă îndemni să fac un lucru pe care tu nu-l poți face și pentru care nici mie nu mi-a dat
Dumnezeu un talent deosebit, îmi zici să-ți cer bani. Apoi, scumpul meu Bebe, eu sunt sigură că dacă tu ai avea un prisos mi-ai trimite, și numai așa îți scriu și acuma, când vei avea un prisos trimite-mi, dacă nu ai ce face cu el, fără însă a te priva tu.
Cu aceasta te sărut din suflet și te rog să crezi că sentimentele mele pentru tine sunt eterne acele de dragoste

Veronica

9 aprilie 7 oare dimineața, scriu în așternut, aseară m-am culcat la 11 oare, de aceea sunt leneșă azi. Nu te leni și-mi scrie.






Amicul meu,

De ești mânios, te rog să nu mai fii, de nu ești, cu atâta mai bine, căci știu că eu n-am fost nici o clipă mânioasă pe tine de când te cunosc; prin urmare gândește cu drag la mine, și lasă-mă să-ți spun ce fericire nespusă am simțit în sufletul meu când am văzut pe d-l M. în casă la mine și că pacea și iertarea atât de mult dorite de mine le-am căpatat. Ce să-ți fac, tu știi că eu sunt sinceră — ei bine, trebuie să mărturisesc că, precum era sărbătoare pentru mine când veneai tu să mă vezi, tot astfel, ba încă mai mult, am simțit când l-am văzut pe d-l M., și aceasta din mai multe puncte de vedere, între care a fost și acela că am vorbit de tine, ce anume ți-oi spune la toamnă, când cred că ne vom vedea.
Am auzit că tu ești hotărât a trece în Asia, în America, *** dar cum rămâne istoria cu mine, pe mine cui mă lași, pe mine care zici că mă iubești așa de mult, să vede însă că ura e mai mare în sufletul tău decât chiar acea iubire nespusă de care îți plăcea să-mi vorbești atât de mult; sau poate că acea iubire a redus-o timpul la o simplă și neînsemnată amintire, pe care poate ți-o mai redeșteptă numai această scrisoare, în cazul acesta chiar te aș ruga să nu te duci din București, căci acolo ești în societatea unui om care trebuie să-ți ajungă și să te despăgubească de orice alte pierderi. Cred că știi de cine-ți vorbesc.
Iartă că scriu foarte rău, nu-mi este bine, dacă îmi dai voie să te sărut o dată, eu te sărut de mii de ori.
Tolla
Veronica
3 mai 1879, Iași




Amicul meu,

În adânca durere de care sunt cuprinsă scrisoarea ta m-a făcut să plâng lacrimi de duioșie și mângâiere, și poate mai mult decât oricând am putut aprecia înălțarea sufletului tău — tu, care cunoști starea sănătăței mele, îți poți închipui această lovitură amară la ce stare a trebuit să mă reducă, sunt atât de slabă că abia pot cugeta și mai nu pot lega o idee de alta, însă astfel e nenorocirea făpturei noastre omenești că nici macar nu putem fi lung timp nenorociți, toate zilnic să pierd încet, încet, tabloul trist și dureros să tot îndepărtează și parcă mi-i groază când gândesc că va veni o zi în care durerea mea de azi fără urmă va pieri.
Ești atât de generos încât mă întrebi de starea în care am rămas și cu ce m-ai putea îndatori; când voi fi mai în putere și mai liniștită ți le voi spune toate, acuma însă mă mărginesc a te ruga să-mi faci o suplică la Ministeriul de Culte în care să ceri din parte-mi să-mi acorde salariul răposatului până la regularea pensiunei; în suplică vei arăta că am două fete a cărora educație e abia la început și să arăți curat că nu am cu ce trăi; suplica o vei trimite la mine, să o prescriu. Pe urmă te voi ruga să-mi faci suplica pentru pensiune. Cogălniceanu a fost la înmormântare și mi-a promis multe. Þi-aș mai scrie dar nu mai pot, îmi tremură mâna. Te rog răspunde-mi. Adresa tot: Școala de Arte.
Te salut din inimă
Veronica
12 august 1879, Iași




Amicul meu,

Nu știu dacă o nenorocită ca mine mai poate avea dreptul de a-ți face imputări; cu toată îndoiala însă, eu îmi permit a ți le face, — de duminică ți-am scris și te-am rugat să fii bun să-mi faci o suplică la minister în care să ceri să mi se acoarde leafa lui Micle de la Universitate, până la regularea pensiunei mele, și, cum îți spusei mai sus, de duminică tot aștept și tu nu-mi răspunzi nimic. Acea scrisoare era totodată răspuns la mult duioasele tale șiruri, pe care se vede că într-un moment de negândire mi le-ai adresat — iartă dacă sunt răutăcioasă, eu cred că toți nenorociții sunt răutăcioși.
Până acuma n-am făcut nici un pas pentru a-mi regula pensiunea mea. Nu știu dacă te-ai supara de ți-aș cere un sfat, anume, n-ar fi mai bine să viu eu însumi în București mai târziu ? Cred că astă data vei fi poate mai bun și îmi vei răspunde.
A d-tale amică
Veronica
P. S. Scriu această scrisoare pe la 7 oare dimineața, în 16 august 1879.








1 oară după miezul nopței 2 septembrie 1879

Cât am admirat de mult poezia ta : Atât de fragedă.., cât am admirat-o pot oare să-ți spun ? Tu singur trebuie să o admiri tainic în sufletul tău și să te închini la propria-ți creațiune ca la însăși ființa pe care o divinizezi în ea. E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc — însă adresate unei ființi cu care din nefericire sau din fericire poate eu nu mă pot nici măsura, nici compara (Elisabeth). Eminescule, acea poezie e simțită — și doar eu am dispărut din inima ta — era oare altceva decât inima ta la care eu am ținut, mult mai mult decât am avut aparența ? Versurile tale m-au făcut durere să simt că o figură Souvereinement Superieure m-a alungat afară din sufletul tău, unde poate fără drept și fără veste mă întrodusesem. Scriindu-ți, plâng lacrimi de durere, durere nouă și necunoscută mie până acum, și care poate e cu atâta mai amară cu cât îmi vine într-o stare deja destul de tristă. Să nu crezi că sunt suparată pe tine, din contra, daca îți descriu toată starea sufletului meu o fac ca să știu cauza unei eterne resignări din parte-mi, a unei renunțări dureroase care mi o impun, pentru ca să te pun în poziție de a nu-ți nega față cu mine nici un moment individualitatea, de a nu fi ipocrit, și ca să-mi poți acorda drept mângâiere apres tant d'amour une parfaite et sincere amitie. Crezi tu că nu le-am presimțit toate acestea? Ce vrei, sunt nefericită că am un fel de a doua vedere și ghicesc direct câte îmi pregătește soarta, ce să-ți mai spun, mă tem să nu-mi pierd după ce am pierdut tot, și puțina minte ce mi-a rămas. Eminescule, nu le lua aceste ca reproșuri, poți reproșa inimei ceva? Și din iubirea ta trecută nu încerca să faci un act de conștiință pentru susținerea unei cauze pentru care inima ta și sufletul tău strigă că e pierdută.
Amica ta
Veronica

Dacă-ți scriu este că plânsul nu m-ar lăsa să ți le pot spune.





București, 7 septembrie 1879

Scumpul meu drag !

Nu știu cum să încep, cum vei găsi această lettră roză! Nu mă mai recunosc după noaptea noastră întreagă.
Inimă bună, garoafe sângerii, iubire și numai iubire, scumpul meu drag :
Ce-ai visat ? Mă vei ierta ?
Un eco răspunde inimilor noastre în auz de dimineață.
Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi.
Cu totul, de-acum cu totul a ta

Veronica





Scumpul meu Eminescu,

În minutul în care-ți scriu sunt atât de suparată cum nu-ți poți face idee; de când am sosit în Iași necontenit am neplăceri și certuri, și, pe lângă aceste toate, tăcerea ta mă omoară, de atâtea zile de când ți-am scris și aștept un răspuns de un rând macar, dar jeaba, nici mai știu unde mi-e capul. Mă întreb de m-ai putut uita așa curând și câte-mi mai trece prin minte știe numai unul Dumnezeu. Aseară am stat până la 10 1/2 oare la doamna Humpel. Nu știu cum să te rog să-mi răspunzi macar de primirea acestor acte.
Dorindu-te, te sărut.
Veronica
23 oct. 1879





Al meu iubit și drăgălaș Eminescu mititel,

Nu-ți poți tu închipui câtă liniște și plăcere mi-au adus scrisoarea ta, eram deznădăjduită, nu știam ce s-a întâmplat, dar scrisoarea ta m-a mângâiat și m-a făcut fericită.
Ieri am fost la judecătoria de pace să chem să ridice pecețile aplicate; pe drum m-am întâlnit cu Jacques Negruzzi:
— Ei ! de când prin Iași, M-me Micle ?
- De vreo câteva zile.
— Dar cum te-ai despărțit de Eminescu ?
— Mi-am terminat afacerile și m-am întors, pare că m-am dus cu intenția de a sta în București?
— Am să viu să te văd.
— Numa nu acum, până nu mă voi muta, că nu am unde te primi.
— Atunci după ce te vei muta.
Tu știi că la mine acasă e foarte ușor a spune: ,,Cocoana nu-i acasă", și nu-i nici o suparare. El mi-a promis că mă va susține în Cameră. Zoe îți mulțumește de mii de ori, era și ea dezesperată, căci eu am primit îndărăt un plic trimis mie de Roșiu și acuma nu-mi puteam închipui ce să va fi întâmplat cu suplica Zoii. Eu, scumpul meu, mă mut cel mai târziu la 1 noiembrie, când voi avea atâta bucluc și necaz că mă îngrozesc de pe acum.
Cu aceste te sărut, te sărut, te sărut și te mai sărut, petit Bébé à moi charmant și nervos.
Veronica ta
26 oct. 1879, Iași





30 oct. 79
Dragul meu Eminescu,

Așa m-a cuprins urâtul de tare încât, pentru ca să scap de el, umblu câte patru, cinci ore pe zi, ceea ce m-a adus la o stare de slăbiciune încât acuma abia îți scriu, nu mă doare nimic, dar aproape îmi lipsesc puterile de a ține condeiul în mână — ce bine ar fi să tot slăbesc și să mă sting!
Mă bucur foarte mult că fierul iodat îți face așa de bine, și eu am luat două sute de pilule, însă cred că nu voi lua acum, mă mai las și în voia soartei să văd ce-a mai fi.
Într-una din zile m-am întâlnit pe stradă cu Jacques, mi-a zis că va veni să mă vadă, dar n-a venit până acum. Nu știu cum e pe la București, pe la Iași avem călduri de vară, timp frumos, însă secetă mare care nu prea promite un an îmbelșugat. Nu-ți vine a crede că mă tem de arăturile mele, când îți vorbesc pe tonul acesta ? Dar â la rigueur ce ți-aș mai scrie dacă nu și de aceste, căci alte lucruri de-ți voi scrie numai te zăpăcesc, de nu-mi poți răspunde săptămâni întregi și pare că răspunsurile schimbă întru ceva situația mea sau durerea sufletului meu? Ea rămâne tot aceea și iar aceea, cu deosebire numai că am mai schimbat câteva fraze.
Simt necesitatea de a mă duce și a mă tot duce și cred că voi întreprinde o mică escursiune după Sf. George sau poate și înainte, în tot cazul cred mai sigur după Paști.
E vorba de formarea unei mici societăți de Tourists, et tacherai d'être du nombre, singurătatea și suferința acestei ierni îmi zace pe suflet, trebuie să încerc s-o alung. Tu desigur nu-ți vei da osteneala să te deranjezi până a veni prin Iași și adică, vorbind la dreptul, ce însemnează și venirea la pentru o zi, ca și când zapcii ~




7 noiembrie 1879
Eminescul meu scump,

Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis visat atâta timp, un dor purtat cu atâta amar și suferință; nu știu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginațiunei; cât pentru mine, tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal, visat și dorit într-un chip vag, nehotărât, chiar din copilăria mea. Mâne e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot macar să te sărut pe ochii tăi cei frumoși; fă-mi să-i pot săruta cât mai în grabă și să pot a-ți cere iertare dacă poate din prostie te-am jignit cu ceva; tu, de mă iubești, desigur că mă vei ierta, și vei veni la Iași, să ne mai îmbătăm unul de altul. Telegrafiază-mi de vii, te sărut dorindu-ți toată fericirea lumii.
Veronica





Eminescule al meu iubit și dragalaș,

La informațiile care mi le ceri prin scrisoarea ta din urmă nu pot să-ți răspund mai nimic; sunt lucruri care cu greu le-ași putea confia unei scrisori; dacă răul n-a esistat la tine, atunci e o închipuire a mea și o frică care m-a făcut asă-mi imaginez cine știe ce; dacă însă vreun rău a esistat, apoi pozitiv că s-a transmis; în tot cazul nu-i nimic, îți voi esplica când vom fi împreună ce-i și cum. Însă, ca o afirmațiune a presupunerei mele, și a temerilor mele, primesc scrisoarea ta din 31 oct., care, iartă-mă, e o mărturisire tainică a multor lucruri: ,,viața ta compusă din suferinți fizice și rele morale; dorești ca amorul unui nenorocit ca tine să nu fi aruncat o umbră în viața mea senină; iubește-mă și-mi iartă păcatele", ce înseamnă toate aceste? Și eu, care descoperisem ceva nu aveam dreptul să cred că, deși târziu, dar totuși vii a-mi destăinui lucruri pe care din cine știe ce cauze mi le-ai negat înainte? În fine, scumpul și iubitul meu, poate că sunt un cap atât de sec și de nerod de nu mai înțeleg macar cuprinsul scrisorilor care-mi vin de la ființa care o iubesc atâta pe pământ! Am început a mă-ndoi de mine însumi, nu mai văd clar, nu mă pot bine orienta, vai de sufletul meu ! E așa de trist a fi singură și a avea în jurul tău ființi care-și pun în tine toată speranța, și când te simți așa de slabă de-a-i putea ajuta !
Eminescul meu, vom mai vorbi dacă va vrea bunul D-zeu, pentru care sfârșit te rog și te rog și iar te rog să vii de aniversara Junimei, căci te aștept cu-n dor nespus, te aștept ca pe singurul meu mângâitor, căci, după cum ți-am mai spus, ești singurul punct luminos al vieței mele întunecate de greutăți, de griji și de necazuri. În două scrisori nu te-ai iscălit ,,al tău pentru totdeauna", pentru ce?
A ta pe vecie,
Veronica
7 noiembrie 1879, Iași



Scumpul și iubitul meu Emin,

Iată-mă la cuibușorul meu, unde numai tu îmi lipsești ca să mă cred în cer !
Mie nu mi-a fost frig pe drum, căci vremea era moale — cum să zice pe la noi — însă m-am obosit din cauza nesomnului așa de tare încât m-a apucat migrena mea ce obicinuită. Să crezi că eu am un presentiment atât de pronunțat că mai l-ași putea numi seconde vue. Ce-ți pare ție? Eu prevedeam o moarte, să-nțelege că mă temeam să nu fie în familia mea; pe lângă arcul academiei întâlnesc pe Vlădica Bubulescu în trăsură cu un alt preot, pe strada Banului altă trăsură cu alți preoți, să-nțelege că i-am dat naibii și, cu inima îngrijită, vin acasă; m-am liniștit văzând că vine Valerie voioasă întru întâmpinarea mea; ce era însă? în acel moment preoții ce-i văzusem să duceau să îngroape pe cocoana Marghioala, soția părintelui Ionescu, tu știi că eu eram în de aproape relații cu dânsa, poți să-ți închipui regretul ce l-am simțit la această tristă noutate, m-ași fi dus la înmormântare dar n-am putut.
Nu lua în mine de rău comunicarea ce ți-o fac, dar tu știi că tu ești acela căruia-mi place a confia tot ce să petrece În sufletul meu, și, când îți voi spune că în acest moment în sufletul meu se deșteaptă o gingașă și drăgalașă simțire pentru scumpul meu Eminescu și că îmi place imediat a i-o confia și comunica, ce vei zice tu?
Spune din parte-mi complimente familiei Slavici, iar tu primește mii și dulci sărutări de la a ta

Veronica
7 decembrie 1879, Iași





Mâțâcule iubit și dragalaș,

Dacă nu ț-am mai scris până acuma cauza e că nu voiam să se încrucișeze din nou scrisorile noastre. Am voit să o primesc pe a ta și apoi să-ți răspund.
Tu-mi scrii așa de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de cetit; Eminule, nu voiesc ca tu să-mi scrii tot scrisori de o coală întreagă, căci știu că nu ai timp, dar nici așa de scurte te întreb de-mi pot plăcea !
Superstițioasă și fatalistă după cum mă știi, scrisorile tale sunt singurele, când tu nu ești față, cari mă mai asigură și mă mai liniștesc; afară de aceea, atâtea griji și necazuri nu au oare dreptul la o mică mângâiere! Și tu știi așa de frumos a mângâie! Și mângâierile tale îmi sunt atât de scumpe și de priincioase, mițicule !
Scrie-mi dar mai multișor, căci știu că ai timp când voiești; nu mai spun nici un cuvânt de afaceri, mi-i groază să le mai amintesc.
Te sărut de mii de ori și te doresc din suflet
a ta
Veronica
12 decembrie 1879, Iași







3 ianuarie 1880

Eminescul meu,

Deși mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te mai provoca la răspunsuri cari mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră, totuși, primind astăzi scrisoarea ta dimpreună cu Paris-Murcie reîncep din nou, nu pentru alta, ci numai pentru a-ți spune că îndaratnica-ți tăcere mi-a zdrobit sufletul în așa măsură că opt zile am plâns ca o nebună și acum sufăr și simt tristul rezultat al lacrimilor mele. Ce-ți pasă ție! O știu ș-o simt mai mult decât crezi. Ce să-ți mai spun, mă aflu subt impresiunea unei dureri sufletești adânci din care nimic nu mă poate răpi ~ și totuși cred că, de te-ași vedea, poate totul s-ar schimba; ce vrei, sunt ființă ticăloasă, mi-ești drag, cine ce ești! Cogalniceano mi-a telegrafiat că Consiliul de Miniștri mi-a recunoscut dreptul la pensie pe toți anii de serviciu a răposatului.
Te sărut, răutăciosule ce ești, și-ți mulțumesc pentru Paris-Murcie.
Veronica



Eminescule,

Pare că iar sunt supărată pe tine; vorbind la dreptul, tare mi-i ciudă pe tine. De ce nu vii la Iași ? De ce mă lași să cerșitoresc în așa mod ființa ta ? Când, fără multă cheltuială, tu poți veni, și unde eu îți ofer o ospitalitate care tu trebuie să o primești, deși poate nu e splendidă.
Þie îți este ușor a-mi zice ,,nu merge nicăieri", apoi, scumpul meu, tocmai asta-i cauza pentru care mi-i așa de urât încât îmi vine să plec în lume. Toată ziua și toată noaptea singură, sunt pradă gândurilor mele. Aștept cu nerăbdare primăvara, să mă duc, să mă duc și să mă tot duc !
Scumpul meu Emin, te rog trimete mai curând la ,,Convorbiri literare" cea din urmă a ta poezie, ca să o pot și eu ceti. Þi-aș mai scrie multe, dar mă tem să nu te prea obosesc cu lungile mele scrisori.
Te sărut din suflet
Veronica
13 ianuarie 1880, Iași




Mițicule iubit,

Scrisoarea ta din 14 abia azi în 17 o primesc; cauza e că poșta noastră e ca vai de capul ei de când cu nenorocirea arderei palatului administrativ. Mițicule, să fi văzut tu ce spectacol trist înfățișa, nu edificiul în flacări, mi se părea aceasta mai puțin, dar mobilierul acela mult aruncat pe ferești, dosarele acele de zeci de ani aruncate în voia soarței și pe urmă adunate una câte una bucățele de hârtii, una din dreapta alta din stânga, toate acele, zic, formau un tablou jalnic de văzut. Focul să zice c-ar fi luat din odaia unde era arhiva prefecturei, aceasta e întâia versiune, și mie mi se pare că aceasta e cea adevarată; destul e că bietul palat au ars.
Eminule, tu-mi scrii că-mi trimiți „Tararale" și ,,Farfarale", nu le-am primit, mițule ! Să vede că tot din cauza haosului în care să găsește încă poșta.
Eminescul meu iubit, tu-mi scrii așa de frumos câteodată, și câteodată numa, ia așa. Mițule Răutăcios; eu am sfârșit de tradus nuvela Ramura de liliac, nu știu dacă îi vei face distinsa onoare de-a o publica ca foileton în jurnalul pe care tu îl redactezi ?
Mițule, nu știi tu când va veni în Cameră petițiunea mea?
Eu mai mult decât tine doresc să mi se lămurească odată starea mea, căci atunci adevărat că, ca o pasere nebună, aș zbura drept la tine, nu te-ași mai ruga atâta, dar tiptil aș veni și te-aș surprinde cine știe în ce flagrante delicte.
Mițule, îmi ești drag și te doresc, nu găsești tu aceasta natural? Afară de aceea tu es si charmant en tête-â-tête; amintesc de-atâtea lucruri, de-atâtea vorbe, și mă întreb unde ești? Deși știu că ești departe!
Te sărut și te sărut și iar te sărut când ești bun și-mi scrii, când nu, apoi te ocăresc, acum-însă te sărut.

Veronica
17 ianuarie 1880





Scumpul meu Eminescu,

Am primit ,,Scrâncioabele" și ,,Farfaralele" pe cari ai avut nespusa bunătate a mi le trimite; într-adevăr, în starea mea de izolare în care trăiesc, cetitul mă mai distrage puțin, dar adevărat că numai puțin! Presupun însă că tu le cumperi aceste jurnale, în cazul acesta te rog nu mi le mai trimite.
Acuma, după ce toate chestiile cele mai importante Camera le-a isprăvit, te rog, scumpul meu Eminescu, mai vorbește cu Conta să mai aducă aminte lui Chițu despre mine și petițiunea mea din Cameră.
Þ-aș mai scrie, dar mă întreb ce? Acele și iar acele simțiri pe care tu le știi, dorinți pe care ți le-am spus și care nu le poți îndeplini, adică să vii la Iași. Prin urmare, tristă și supărată, le sărut de mii de ori.
Veronica
23 ianuarie 1880, Iași.




Domnule Eminescu,

Grație intervenirei d-lui Carageale am capatat după 2 săptămâni un răspuns de la d-ta.
Te îngrozește roiul de epitete ce o fi plăsmuit mintea mea, fii în pace și liniștit, la adresa d-tale nu mai am nici un cuvânt de îndreptat; eu sunt prea grosolană, desigur, pentru ca să pot înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie; astfel fiind, prefer mai bine să renunț la o legătură care nu e sub nici un raport compatibilă cu ființa mea, în urmare deci, te rog, totul să fie de azi înainte rupt și stâns între noi; cred că-ți voi face aceasta un serviciu imens, te voi descarca de povara, de grija care-ți apasă umerii și care te face să-ți iei lumea în cap. Fii liber de azi înainte de orice ar atinge persoana mea, că-mi va fi bine sau rău, că voi trăi sau voi pieri puțin să-ți pese, după cum și eu, din minutul în care-ți scriu, mă lepăd de tine și chiar de amintirea ta; îți poți închipui ce urme plăcute mi-a lăsat; am făcut caz puțin de ele, crezând că cel puțin vei avea inimă; să poate chiar s-o și ai, dar repet că cu nu sunt atât de fină pentru a putea să o apreciez și las dar unei alteia însărcinarea și norocul de a se bucura cu plenitudine de toată fericirea pe care vei fi în stare să i-o pricinuiești.
Nu pot însă să mă despart de d-ta, să sfârșesc această scrisoare, fără de-a-ți mulțămi de multe și nenumărate servicii, preveniențe și îndatoriri pe care mi le-ai făcut în amândouă rândurile când am fost în București; lucruri pentru care vei avea totdeauna un titlu la recunoștința mea.
Creangă de liliac, într-o zi cu bună dispoziție de voi fi, o voi trimite d-lui Caragiale, cu care ocazie îi voi mulțămi de nespusa înrâurire pe care a întrebuințat-o asupra d-tale pentru a mă îndatori.
Primește, d-le Eminescu, cu această ocazie, urările mele da fericire, de pace, de liniște, de iubire fericită, de viitor strălucit, de noroc, de sănătate, pe care pentru cea din urmă dată ți le doresc
Veronica
30 ianuarie 1880, Iași




Domnule Eminesco,

Am primit scrisoarea d-voastră, regret că conține atâtea fraze duioase pe care vă mărturisesc că nu le mai pot crede și prin urmare, vă rog, nu considerați această scrisoare a mea ca răspuns, căci n-ași avea ce răspunde, însă mă, simt datoare a vă da oarecare detaile relative la sorioara d-voastră, care mi-a făcut nespusa plăcere și fericire de-a o vedea și de-a o cunoaște și de-a o putea, deși în puține zile, dar destule pentru ca să pot aprecia toată înălțarea sufletului său.
D-sa a venit la Iași sigură în speranța că vă va găsi pe d-voastră la Iași, ca să vă vadă și să vă vorbească.
D-le Eminescu, vă rog să nu-mi atribuiți câtuși de puțin zorul depeșelor care le-ați primit, nu aș fi avut nicicând curajul de-a vă chema pentru dorul meu într-un mod așa de espres. Domnișoara însă, ca sora d-voastră, a avut și dreptul și curajul.
D-sa pleacă azi cu trenul de la 4 1/2 spre Botoșani.
Cu această ocazie vă anunț că duminică să va celebra la Brăila căsătoria fratelui d-voastră Matei cu o domnișoară de acolo, taica d-voastră va pleca joi la Brăila; domnișoara nu va merge la nuntă, Te sărut, Mițicule rău și rău și nespus de rău
Veronica
6 februarie 1880, Iași




21 mai 1881 4 oare de dimineață
Amicul meu,

Există adevăr în lume, și fericirea este ea sau nu dată omului pe pământ ? Sunt întrebări care eu cred că vor rămâne pururea ca întrebări, și a le căuta răspunsul e cea mai mare nebunie la care un biet muritor să poată expune în viață.
Scrisoarea d-tale este ea expresiunea simțirei adevărate ? Nu voi să știu. Comedia vieții are trebuință de arta școalei celei mai înalte. și mai fericit acel ce-și știe juca mai bine rolul pe care soarta i-l dă în mod absolut și fatal, fără ca să-i lese cel puțin plăcerea alegerii acelui rol.
Simțit-ai d-ta vreodată cât de puțin pentru mine — nu știu; mi-ați spus însă și eu am crezut; și astăzi, de puneți d-voastră vreun interes cât de mic pe acele scrisori, scrise cu lacrime de foc — nici asta n-o pot ști, și neștiinții nimic nu-i poți opune decât încredere sau neîncredere. Să vă cred, sau să nu vă cred, trebuie să vă fie foarte indiferent, după cum v-au fost indiferente și iubirea și durerea mea.
Însă dacă, spre mângâierea sufletului meu, acele sincere mărturisiri de durerea câtă mi-a pricinuit, nu aceea că nu am devenit soția d-tale, dar că v-am pierdut sufletește, vă sunt de oarecare preț, păstrați-le. În viața asta de zbucium și amar adeseori amintirea unei afecții cât de mici ne alungă cel puțin gândurile triste și dureroase ; citindu-le, eu cred că v-ar putea aduce chiar o bucurie retrospectivă, dacă această expresie nu e prea hazardată, căci în ele nu e vorba de-o simplă afecție, în ele sunt cuprinse și iubirea și durerea, duse până la exaltare, și pe care nu le tăgăduiesc; făcut-am bine, făcut-am rău? Cine o poate ști și pe aceasta! D-voastră știți că eu am aceea ce numesc francejii la rage d'écrire și v-aș scrie, desigur, mult mai multe, însă să apropie oara trenului și plec la Pomîrla. Încă din anul trecut Eugenie mi-a făcut amendă onorabilă și ne-am împăcat, încât de mult plănuiam să merg la dânsa și mă duceam chiar la 1 mai, însă ploile m-au împiedecat, acum să vede că s-a împlinit ceasul și trebuie să plec, atmosfera Iașului de mult mă apasă și mă îneacă.
Amicul meu, de ce-mi săruți mâna, nu te temi că vei face pe cineva geloasă ? Cum respect foarte mult sentimentele și n-ași voi, Doamne păzește, să planeze nici umbra mea pe-acolo pe unde-i sufletul d-tale și pe unde al meu, chiar de-ar voi, nu mai are ce căta. Astfeli ca, voind să-l exilez mai mult, îl duc la Pomîrla.
Îmi pare rău că nu e în uz a se zice bărbaților „sărut mâna mică și rece", căci nu știu cum să-mi închei scrisoarea.
Tout de meme, mon ami, vous permettrez que j'embrasse, comme une vraie et tendre amie, votre front.

Veronica Micle
august 1881





Domnul meu,

Ai indulgența și mă citește, căci ceea ce fac eu nu numai că e de râs pentru veacul nostru, dar e ceva pe care ambițiune mai puternică decât a mea desigur că o condamnează; am râs și cu de stări ca ale mele; dar, ce vrei, sunt prea sinceră pentru a nu le mărturisi: îmi ești încă drag și atât timp câtă vreme vei fi în sunetul meu nu voi putea avea tăria de a nu-ți scrie. Știu foarte bine cât risc, simt foarte bine toată umilința pe care o încearcă sărmanele mele scrisori, și prin ele eu, simt și parcă văz râsul batjocoritor cu care întâmpini orice frază, și cu toate acestea, sub chiar povara zdrobitoare a acestor simțiri, uite, îți scriu și-ți spun că mi-ești drag, că te doresc, c-aș vrea să te văz macar pe stradă, o clipă, o clipă și numai o clipă. Ai păcătui mai mult decât cât ai păcătuit față de mine dacă ai crede că vreo idee preconcepută sau vreo speranță mă îndeamnă a-ți scrie, nimic, numai singura plăcere pe care o am în [2r] minutul în care scriu. Ce abis este sufletul meu și în genere al oricărei femei! Noi punem sufletul pe hârtie. Ce puneți d-voastră bărbații, scumpul meu Eminescu? Ca un adânc cugetător, ca un scrutator al inimei omenești cred că mi-ai putea răspunde. În scrisorile d-tale, pe care, în momentul când voi mai gândi la cel ce le-a scris, o să vi le trimit, găsesc: ,,al tău și dincolo de mormânt". Da, să vede atunci că vei fi al meu, dar până atunci eu în zadar cer de la doctori acid prusic și nu vrea nimeni să mi-l deie. Dă-mi-l d-ta, care îl poți procura mai ușor; știi că de un an încoace mă cuget care ar fi moartea cea mai fără agonie. Odată ziceai să murim împreună, ce de fraze! Dar, cum zice proverbul: Si nous pouvions vivre et mourir au moins sans phrases ar fi ceva de lumea aceasta; să ne mângâiem însă că, într-un fel sau un altul, vom muri. Te cred prea cavaler ca să nu-mi răspunzi; câte fraze înșiri zilnic pe hârtie, câte ai înșirat la adresa mea, câte o să mai scrii încă până vei muri, cine le poate cuprinde în mintea sa, nime; scrie-mi dar, spune-mi ce faci, cu ce îți petreci timpul. Hanrieta îmi scrie că nu vrei cu nici un chip să-i răspunzi. De ce ești rău cu ea care ți-a fost totdeauna bună și de care până vei muri nu știi cât te poate încă îndatori; nu mai voi să-ți spun că pretindeai a o iubi, căci ce-nseninează la bărbați iubire? Cuvânt fără sens pentru inima lor, iubirea bărbaților e o cerință materială, fie pentru orice femeie : de e soră e un interes material, de e de părinte asemenea, de e pentru o femeie străină asemenea. D-ta mai mult decât oricine ești în stare a ști ce însemnează iubirea în sufletul unui bărbat, ferice de acea femeie care știe a utiliza acele momente de stări sufletești ale unui bărbat, în fine, sau a le utiliza sau a le desprețui, după împrejurări. Îți aduci aminte ce proastă am fost eu, ce nebună și ce neghioabă, dar așa-i: amorul adevărat e plin de încredere, mai adauge lipsa mea de spirit gheșeftăresc și te miră de ce-ți mai scriu și de ce te-am prăpădit și de ce nu mă mângâi și de ce mai plâng? La deschiderea Camerilor sper să viu la București, trebuie să-mi spui mai nainte de vei veni să mă vezi, căci, în cazul de știu că nu vii să mă vezi, nici nu viu în București. Și de ce nu m-ai vedea! Ar fi o vizită qui ne portera à aucune consequence, vei fi așa de străin de mine încât nici nu ți-ași vorbi nimic din cele trecute, căci soluțiunea ce a luat legătura noastră, deși... , deși... , dar poate că e acea mai poetică și deci, deși nu sunt ceva lucru mare în poezie, dar totuși te-am înțeles chiar în ciuda năsoasei de M-me Kremnitz, ce bas bleu alemand sans valeur et sans merite, pe care d-ta mi-ai descris-o așa de urât și pe care știu că o urești pentru faptele sale și pentru pretențiile de femme de lettre.
Eminescu meu, va veni un timp când vei simți toată amărăciunea mea de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-și vor da nicicând nimic din ceea ce te lasă a întrevedea, și nimic din cele pierdute Cu distinsă stimă, aștept răspuns.
Veronica Micle


1 sept. 1881
Domnul meu.

Iarăși vă scriu și vă scriu numai și numai pentru a vă ruga să-mi reînapoiați corespondența mea. Nu știu cum aș putea să vă vorbesc, prin această scrisoare, spre a vă convinge mai bine că, precum odinioară m-ați fi făcut fericită prin un refuz de asemenea natură, astăzi vă jur și vă mărturisesc că nimic nu mi-ar face mai fericită decât atunci când aș avea atâtea trecere la d-voastră ca să dați ascultare cererii mele.
Cu știuta mea veselie de suflet, pe cari am recâștigat-o, vă scriu aceste rânduri și vă iert că ați încetat de-a mă iubi și doresc ca Dumnezeu să vă facă parte de iubire în astă lume; nu voi ierta însă nicicând, și însuși Cel de sus nu vă va ierta răul pe care mi l-ați făcut cu plină inimă și conștiință. Este drept, d-le Eminescu, că eu sunt vinovată într-atât întru cât, citind adânc în sufletul d-voastră, ca într-o carte deschisă, știam de mult cu cine aveam a face, dovadă că din fir a păr vorbele mele s-au îndeplinit. Nici aștept, nici voiesc să afirmați cele ce vi le spun, căci, prin sinceritatea și francheța mea, am făcut destulă esperiență pentru ca să știu azi cât plătesc cuvintele de adevăr, lealitate, caracter și conștiință când ai darul a ști uza de ele la timp și la ocazie!
Nu vă oțeriți, vă rog; ceea ce vă scriu e mai mult o apreciare generală contra d-voastră, nu mai am nici ciudă, nici ură, și nici nu vă mai scriu decât cu intenție și dorința de a recapata scrisorile, scrise desigur în momente de exaltare sufletească.
Am rugat chiar și pe d-l Bădescu, confidentul d-voastră, să vă vorbească de acele scrisori și să vă roage și dânsul ca să nu le mai păstrați, căci toată fericirea mea atârnă de ele. Cred, d-le Eminescu, că nu vei avea cruzimea de suflet de a-mi refuza singurul bine care ești în stare să mi-l faci și îmi vei retrimite scrisorile.
Rămân, cu distinsă stimă,
Veronica Micle





Eminescu al meu, singurul și unicul obiect al dragostei mele, singurul și unicul motiv al durerii și fericirii mele iată că pot în sfârșit să-ți scriu o dată cu pornire duioasă și iubire.
Binecuvântez fatalitatea care, după ce m-a făcut să vărs lacrimi amare, mă lasă acum să nu mai îmi stăpânesc lacrimile de fericire, cari sunt cu mult mai rebele decât cele din alte dăți.
Să-ți mai spun iarăși că îmi ești drag și în ce măsură umpli golul acestei vieți neînțelese și cum aduci tu pace în sufletul meu, care poate nu-i decât un abis dintre cele mai nepătrunse și în care icoana ta fermecătoare s-a gravat pe veci!
Pentru un om care are ambiția cavalerismului încetarea unei corespondențe trebuie să fie foarte semnificativă; eu nu voi face nici un demers ca să-mi capăt scrisorile, lucrul trebuie să vie de la sine.
Dacă între tine și mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumei trebuie să primim cu inima bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare.
Iartă și iubește-mă. Am o inimă care știe să iubească.
Te sărut și te iubesc
Veronica
Miercuri, 23 decembrie 1881, Iași


25 decembrie 1881
Scumpul meu amic,

Sunt zdrobită și departe de a petrece sărbători fericite; sunt prada unor suferințe sufletești de cari tu nici nu-ți vei putea da seama, căci poate nu le-ai simțit nicicând.
Că sunt victimă, asta o știu, aceasta e partea oamenilor drepți și de inimă.
D-l în chestiune poate să zică orice-i va plăcea, eu am băgat de curând seamă că el e de rea-credință.
Tu știi, amicul meu, cât știu ceti în suflete : el regretă mai mult decât îți poți închipui, căci el mi-a mărturisit că-i este rușine să-mi spună până la ce punct mă iubește și e gelos și se teme că mă va pierde.
Lucrul însă care mă doare pe mine e tonul tău reținut și cu totul diplomatic din scrisoarea ta. Când ai ști tu să adâncești câtă durere e amestecată în fericirea că te-am revăzut, că le-am sărutat ; câtă frică mă stăpânește că poate nu te-am regăsit decât ca iarăși să te pierd; când cunosc așa de bine slăbiciunea caracterului tău; când știu că voința ta e voința celor ce te înconjoară, mă înăbușesc lacrimile, căci știu că răutatea oamenilor va invidia chiar și fericirea ce ași avea de a te iubi în taină; cât mi-au discutat, ci fericirea de-a mă uni cu tine tu știi mai bine decât mine.
Dintr-un punct de vedere, poate că ne-au voit binele, mie și ție. Amorul e mai puternic când nu e legat cu forme deșerte și lumești, inima simte mai puternic când codicile civil nu-i impune legi pe care ea le recunoaște și pe cari îi place a le înfrânge.
Dacă e o fatalitate care își bate joc de omenire, să crezi, amicul meu, că eu am fost jertfa ei, căci am simțit în amorul meu pentru tine atâta durere încât pare că durerea s-a întrupat în mine, astfel că fericirea chiar are în sufletul meu un răsunet dureros, și o crudă îndoială îmi roade sufletul și inima, plâng de când m-am întors la Iași, mă întreb de nu te-am pierdut chiar când cred că te-am regăsit.
Mă întreb de vei avea tu în sufletul tău atâta generozitate să ierți o vină mărturisită. Și, mai mult decât orice, mă întreb: mă mai iubești tu cât de puțin?
Știu un lucru, scumpul meu, că sfârșitul meu vei fi tu și pentru tine și, dacă ai o mică rază de milă în sufletul tău, te rog, nu-mi scrie așa de rece ; sunt atât de tristă și de nenorocită și tu poți atât de lesne să-mi îndulcești viața mea atât de amară!
Nu știu dacă vei lua în nume de rău căldura ce pun în scrisorile mele, poate că ar trebui să fiu mai reținută.
Veronica





28 decembrie 1881, Iași
10 oare seara

Mițul meu de odinioară și de totdauna,

Da, am voit să mă înșel pe mine însumi și, prin o prostie, am voit să cred că te-am uitat; însă dorința nespusă ce aveam de a te întâlni și regretul că nu te zărisem măcar, în timp de două săptămâni, era o dovadă vie și puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia însă era făcută. Să nu mă acuzi, căci eu sunt atât de dreaptă încât nici ție nu voiam să-ți aduc bănuieli și imputări, așa a fost să fie, era scris, era destinat.
Dacă tu m-ai fi părăsit, încetând de-a mă iubi, poate te uitam și eu de mult, dar niciodată nu m-am crezut atât victima ta cât victima altora, de aceea toată urarea a fost îndreptată contra acelora care, voindu-mi răul, mult bine nu ț-au dorit nici ție.
Eminul meu, când ai ști ce urât îmi este Iașul, j'étouffe, nu mai pot trăi departe de tine, s-a isprăvit — ori tu vii în Iași ori eu vin în București, nici nu se poate altmintrilea, tu trebui e să fii mon petit bébé, căutat și dezmierdat și îngrijit și sărutat și cajolat și dorlotat și alintat, și trebuie să fac să mai slăbești, știi că te-ai făcut prea gras, nu merge, poeții trebuiesc să fie mai afumați nițel, să aibă puțin aerul de suferinzi, atunci devin mai interesanți. Am să te învăț ce trebuie să faci să captivezi inimi îndărătnice, dar tu să-ți dai osteneală să o captivezi numai p-a mea.
Mimi, nu știu unde să scriu acelui domn. Voiesc să-i scriu cu retour recipis, ca să nu zică că nu i-am scris. Eminescu meu, fii liniștit și cu sânge rece față de el, căci prin aceasta o să-l dezarmezi — eu îl cunosc de-ajuns.
Bebe, cine ți-a mai zis ție bebe ? Cine te-a dezmierdat pe tine, spune-mi fără a minți? Aceste sunt întrebări la cari trebuie să-mi răspunzi. Ca să am o scrisoare de la tine cată să-ți fac câte-o întrebare. Mă iubești? Ai dori, acum în minutele când citești scrisoarea, să fii lângă mine, eu să te pup și să-ți zic: Canalie infamă! Și tu să-mi răspunzi: ai dreptate, așa e. Apoi eu, iaca, te sărut, mă apropiu de tine, îmi alătur obrazul de obrazul tău, mă uit în oglindă și observ diferența de figura — iar tu zici: chiar asta-i cauza că noi ne iubim! Dar ne iubim ? Spune-mi mă iubești cu toată libertatea inimei și conștiinții?
Și, dacă mă iubești, scrie-mi mult și mai bine, să pot citi.
Veronica
Spune-mi, ai primit ieri două scrisori de la mine ? Tu crezi că regret pe d. C. Te înșeli, regret ce-am făcut.



Iași, 5 februarie 1882
Mițulică dragă,

Am dormit 12 oare neîntrerupt și m-am trezit azi așa de voioasă și de bine dispusă și m-am gândit la tine și mi-am zis, ce-o fi făcând acum Mițicul meu, oare el cugetă la mine sau la vreun articol fulgerător? Sau la vreo sirenă? Mițicule, multă lume a venit odată cu mine din București ! Între alții și A. Gh. B., ne-am văzut în sala de așteptare de la Iași. Telegrama era de la domnul, ți-o trimit, chiar a fost la mine și nu ți-o spun cu îngâmfare, dar auzind că sunt la București a venit și el, sunt sigură că, de va ști că m-am reîntors, va veni iar.
Mițulică, a început să-mi pară rău că am venit de lângă tine; te-am lăsat singur și mă tem că iar îți vei pierde și drumul și cărarea. Bebe, tu știi că eu sunt nebună, dar știi și aceea că te iubesc ca o nebună, și e o nebunie atât de dulce și atât de scumpă sufletului meu că doresc ca niciodată să nu scap de ea. Mițicule, fiindcă mi-ai dat-o tu, tu singur pe care te pot iubi, pe care te-am iubit și desigur că voi iubi.
Tu es le seul être que j'ai trouvé digne d'un amour aussi profond que le mien! Și, dacă nu aș avea meritul dureroasei mele iubiri, aș avea destul titlu ca să nu mă mai uiți.
Mițule, tu te vei convinge că, din mii de ființi, abia una poate iubi cum te iubesc eu pe tine; și, dacă m-ai ucide, te-aș iubi și în minutele agoniei.
Mimi, je t'aime sans bût et sans condition, je t'aime pour t'aimer. Și nu știu cum să-ți mai spun că te iubesc, te iubesc ca o mâț-ță care te pupă.
Veronica






9 februarie 1882, Iași
Iubitul meu,



Eu știu foarte bine ce ar dori domnișorul și măsor toată adâncimea temerii tale că eu în Eine schmache Stunde aș putea să te fac jărtfa lui. Îmi pare destul de rău, scumpul meu, că nu crezi în curăția sufletului meu față cu tine. Apoi făptuit-am vreodată ca cochetă cu tine? Și m-ai crede tu pe mine în stare de vreo înjosită răzbunare ca să te nesocotesc față de cineva și să-mi fac o glorie din faptul că mai sunt și alții cărora pot să plac? La ce s-ar reduce atunci toată iubirea câtă o am pentru tine? Crezi tu în ea ? Sau crezi că joc o comedie? De ce ești slab tocmai acolo unde ar trebui să fii bărbat și pentru ce ai avut tăria de a mă lăsa să-ți plâng doi ani urmele tale, și azi, când soarta ne-a reconciliat, pentru ce mă turburi cu neliniștea ta, pentru ce te lași răpit de sentimentul, dușman al ființii tale, de gelozie? Mițicule, dacă prin o sfântă mărturisire, care pot să ț-o fac, aceea de a-ți jura o absolută credință trupească și sufletească, aș putea să-ți redau liniștea, eu cu drag ț-o fac și, ceva mai mult, te rog să fii sigur că, deși m-ai făcut să sufăr, deși m-ai uitat de tot odată, niciodată eu nu te voi face să suferi nimic și nici nu voi pune nimic mai presus de tine. Je t'aime tant que je suis incapable, tant que je suis avec toi, d'etre abjecte. Domnului îi voi scrie să-mi trimită scrisorile prin poștă, îi voi spune că e superfluu de-a mi le remite personal, și presupune-mi, te rog, atâta tact de femeie de a ști cum să-l pun în respect când întâmplător ar veni fără veste la mine. Dragul meu, am nesocotit persoane influente, jur pe cruce, pentru tine, de care atârnă soarta mea ș-a copiilor mei, și te-aș uita, crezi tu, pentru Domnul Cutare?
Mițicule iubit, pentru ce ai slăbiciunea de a te pune tu însuți mai prejos de alții în afaceri de iubire ? Pentru ce te depreciezi tu singur, când eu pun pe tine atât preț, când eu te-am pus pe tine atât de sus ? Lasă-mi-te acolo unde iubirea mea te-a așezat — pe punctul cel mai înalt în lume și în sufletul meu. Și fii gentil și-mi scrie totdauna când primești scrisori de la mine, căci le poți da și la 10 sara la cutia de la vagoanele ce pleacă spre Iași.
Mimi, mai vorbește cu Gane și Maiorescu despre pensiunea mea.
Lui Mihai Eminescu să-i spui că-l doresc, că-l iubesc, că-i sunt credincioasă ca un câne, că-l sărut, că-l dezmierd, că-l rog să-mi trimită poezia făgăduită și nefăgăduită.
Veronica ta,
care să stinge după tine.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!