- Și acum? întrebă floarea, dându-și degeaba la o parte petalele de pe ochi.

- Și acum trebuie s-o luăm de la capăt.

- Adică, iar să-i scriem scrisori?

- Da, că le citește...

- Ce folos, dacă nu ne răspunde?

- Nu ne răspunde, că e deștept! zise Mic bucuros.

- Poate prea deștept, completă floarea, punând pe seama Micului prinț toate neîmplinirile ei de floare terestră.

- Într-o zi, o să vezi, o să ne răspundă și atunci o să-ți vină să te smulgi din pământ de ciudă...

- S-o crezi tu! grăi floarea, care, din când în când, pierdea tocmai plusul ei de drăgălășenie.

Mai candid decât toate florile la un loc, Mic adăugă:

- Eu cred, știi de ce?
Fiindcă ai văzut că am ajuns acolo, iar tu ai rămas pe loc și te-ai albăstrit toată.

Aici cam avea drepatate.
Viața pe Pământ era plină de surprize.
Una mai neplăcută ca alta.

Măcar, dacă ai puțină credință acolo, cât un bob de muștar, parcă nu te dai așa de ceasul morții când te trezești singur în mijlocul tuturor...

- Vreau să cred că o să mă iei și pe mine cu tine, când o să te mai duci! zise ea, căutând să-și armonizeze glasul cu ciripitul vrăbiuțelor din jur.
Care n-aveau altă treabă decât să ciugulească nimicul din jurul ei.
Săltând întruna și umplând-o de praf...

Dar Mic o iubea și așa prăfuită.
Fiindcă era o floare mică și albastră, pe care voia - atât de mult! - să i-o arate într-o zi Micului prinț.

Poate, până atunci, o să scape de ifose și de unele rădăcini care o trag în jos...


***


Acolo unde locuia, oriunde ar fi asta pentru cei cărora Universul le este necunoscut, Micul prinț întorcea adevărul pe cele două fețe.

Dacă ar fi să fie așa, adică totul să fie doar o poveste, își spunea în gând, atunci prietenul său nu ar fi reușit să zboare peste mările spumegând și vulcanii încinși cu un avion de hârtie.
Nici nu ar fi ajuns pe asteroidul B 612 ajutat de fulgerul providenței.

Tocmai pentru că nu e o poveste, el, Micul prinț avea dreptul să spere că acest copil, pe care o realitate și-l revendică mereu, o să se întoarcă...

Sub un clopot de sticlă, zdrăngănind în bătaia vântului cosmic, o floare cu spini aștepta, mirată că nu s-a întâmplat încă, ziua când puștiul îi va duce și ei un dar de pe Pământ. Lăsându-i-l, în viteza și naivitatea cu care le făcea el pe toate, lângă semaforul cu două culori roșii.
Apoi, dacă va voi, n-avea decât să plece oriunde; înainte sau înapoi...

Cu șalul de lână creață pe umeri, o oaie vedea în Mic promisiunea zilelor fericite, când băiatul va desena, anume pentru lădița sa bine întreținută și prea încăpătoare de la un timp, cel dintâi mielușel.
Altfel nu era chip să scape de proasta dispoziție care o cuprinsese odată cu trecerea anilor...

Cât despre baobabi și vulcanii încinși, aceștia nu-l așteptau deloc.
Era, deocamdată, un copil foarte harnic, iar buna influență pe care Micul prinț o avea asupra lui ar fi putut să le fie de-a dreptul dăunătoare.





Cu alte cuvinte, iată de ce o poveste nu se poate opri niciunde: fiindcă viața mai are încă atât de multe și de neașteptate adăugiri de făcut...