Ca și cum ar fi înțeles că aceasta este o poveste tot atât de serioasă ca și viața ei, mica floare de nu-mă-uita îi spuse lui Mic:

- Dar noi nu avem vulpe.
Fără vulpe, tu nu o să-ți dai niciodată seama că...

Băiatul o privi atent.
Dacă era doar “să-și dea seama că...”, parcă nu s-ar fi zbătut să-și procure un astfel de animal.
Dar gândul că ar putea avea, pur și simplu, unul îl încântă nespus:

- Știi că ai dreptate?
Ne trebuie o vulpe neapărat!

- De ce? întrebă floarea, lăsându-l perplex.

- Păi, n-ai spus tu?

- Am spus, dar poți pune preț pe cuvântul unei domnișoare care habar n-are să citească?

În ciuda lipsei de educație, părea destul de școlită.
Era adevărat că se cerea o răsfoire a cărții Micului prinț.
Numai că lectura, chiar și pe sărite, în aceste momente în care se afla în căutarea vulpii desăvârșite, îi strica toate planurile.

- Îmi spui de la cine-ai auzit? dori el să scurteze drumul.

- Nu-ți spun! se opuse floarea.

- Spune-mi, că este foarte important!

- Multe.... sunt importante!

- Dar nu ca vulpea... mea! zise Mic... și se plesni imediat peste gură.
Fiindcă uitase cât de ușor dă apă la șoricei mica sa prietenă, atunci când i se năzare că este trecută pe locul doi.

Hai, lasă, nu-mi spune! o alintă el iute, neștiind cum s-o dreagă, sperând că-i va fi făcut din greșeală vreun compliment.

Numai că”domnișoara”, cu un fulger în privirea-i cândva dulce și albastră, demonstră că, atunci când nu voia, nu pricepea nimic:

- Am auzit de la un copil mai mare și mai bun decât tine!


În limbajul prieteniei asta însemna că amândoi aveau nevoie de vulpea în cauză.
Deoarece niciunul dintre ei nu știa cum este să fii pe deplin domesticit.