Mic ședea pe dâmbul lui cel verde până în vârf, unde câteva fire de iarbă aveau privilegiul de a fi văzute dansând cu vântul.
Se gândea la Micul prinț și la planeta aceea pe care nu mai ajungea odată.

Acum își dădea seama că, dacă ar fi avut o baghetă fermecată, sau s-ar fi priceput, asemeni celorlalți copii să facă vrăji, ori măcar să vorbească despre ele, tot nu ar fi fost bună metoda.
Fiindcă Micul prinț ar fi putut să se sperie dacă ar fi fost luat prin surprindere.

Așa, de bine, de rău, nimerea pe asteroid atunci când le era amândurora lumea mai dragă...

Însă nu putu să-și termine gândul, căci, în aceeeași clipă, o limbă de câine pe obrazul lui făcu să-i stea inima-n loc.
Dulăul, fericit, nu se mulțumi doar cu atât.
Mângâie cu un picior și floarea de nu-mă-uita, pe care o trecură, în toiul verii, cei mai reci fiori.

Unul rămase în firava ei tulpină:

- Au ! se abținu să se vaite.

Băiatul, deși o cunoștea deja după felul exagerat în care se abținea, o luă la întrebări, ca un mic și credul doctor de suflete:

- Te doare rău?

- Da.

- Cât de rău?

- Foarte, foarte rău.
Nici nu cred că mai scap.

- Nici eu nu cred, spuse el sincer.
Ești atât de plăpândă!

- Dacă ai puțină grijă de mine, o să mă refac repede, o să vezi! se încurajă floarea singură, în speranța că să se molipsească și Mic de noul ei optimism.

Dar copilul rămăsese cu o durere în inimă.
O durere pe care nu nu o întâlnise încă pe marea planetă pe care își ducea existența.

Nu contează că floarea se prefăcea.

În sufletul lui, durerea de a înțelege că într-o zi ar putea, din doi, să rămână cu un prieten mai puțin, prinsese cele dintâi rădăcini...