" A început vremea sfârșitului. A venit timpul pentru cele ne-spuse până acum, clipa temută a adevărului, ultima secundă înaintea morții a tot și toate. Sfârșitul a apărut înainte de a-ncepe începutul. Plouă din cer cu tristețe, regrete și iubire tristă și regretabilă. Cum am iubit viața! Cast și pur. Pur și simplu. Cât am iubit iubirea, fiorul dintâi, emoția și căldura ce ne-nvăluia, ca razele unui soare personal!
Vântul bate pe câmpia Irlandei, soarele rece străluce peste castelurile bătrâne din Scoția, burgurile Germaniei sunt scăldate-n lumina aceluiași soare, un soare unic și frumos ne cuprinde pe toți în palma-i luminoasa, nație lângă nație, culoare lângă culoare și moartea ne-așteaptă pe toți, calmă și zace-n tăcere și noapte. Haosul va veni si se va prăvăli peste câmpia Irlandei, castelele Scoției și burgurile Germaniei, peste toți și toate și fi-va sfârșitul...
Când ajung să plângă crocodilii înseamnă că nu mai e nimic de făcut, că totul s-a sfârșit și murit-a până și speranța. Crocodilii sunt speranța. Speranța e un crocodil zâmbitor, majestuos și criminal. Crocodilul te va lăsa în viață, dar nu te va lăsa să pleci. Dacă pleci totuși, te va cuprinde disperarea în brațele-i reci și-ți va fi dor de crudul crocodil.
Da, o, da, am văzut zilele trecute un crocodil în lacrimi. Atunci, mi-am dat seama ca am murit. Am murit cu toții. Am rămas doar niște spectre ale trecutului, un trecut în care crocodilii plângeau doar în irealitate și speranța era crocodilul. Pleacă, crocodil plângăreț, pleacă cu durerea-ți, du-ți-o-n alte părți, pe-o altă planetă mai tristă ca asta, dacă există așa ceva... Pleacă! Te rog, pleacă... Pleacă... Oh, nu, nu pleca, mai stai, nu mă ucide, ce-mi faci, cum pleci așa, cum poți să mă lași așa, astfel, atât de altfel? Crocodilul meu, speranța mea, viața mea... Vino-napoi, crocodil trist, plângăcios și criminal... "

EtienneNoir, 9 Decembrie 2006